Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Aventuri postludiu și preludiu

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul 'stii ce-au făcut lupii?' sau 'crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, 'da, lupii au pornit o horă', numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19x14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

Spre Crăciun cu spirit vesel-19 decembrie

Sunt puține imaginile acelea cu vorbe de duh de pe facebook care să-mi rețină atenția (așadar să le apreciez cu celebrul 'like'), nu neapărat pentru că nu ar exprima adevăruri, poetice sau nu, ci pentru că de acolo primesc cu mult mai mare plăcere gândurile prietenilor mei. Totuși, Alexandra postează astăzi textul 'the only way to do great work is to love what you do', iar dacă ați cunoaște-o pe Alexandra (pe ea și pe colegele ei) și dacă ați ști că ne transmite aceste cuvinte imediat după serbarea copiilor cu autism de la centrul nostru, ați înțelege de ce fac astăzi o excepție. Lucrurile extraordinare se nasc numai când iubești ceea ce faci. Iar aceste ființe minunate cunosc în profunzime sentimentul de a îndrăgi. Serbarea aceasta a fost ca o bijuterie prețioasă, delicată și viu-strălucitoare, pe care o porți cu smerenie pentru darul de a fi fost aleasă să o porți, cu grijă și iubire sfinte materne, cu încredere și mulțumire pentru frumusețea zămislită din trupul și mâinile tale și neapărat cu lacrimi de fericire scurgandu-ți-se pe obraji. Ah, dragelor, aleselor, vă mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

Așezate

Ajung devreme acasă, sunt doar cu Felix. Mă grăbesc, deoarece îmi doresc să plantez zmeura ce stă de ieri înghesuită într-o pungă de plastic, apoi să gătesc ceva. Port pantofiori decupați și fustă evazată, dar asta nu mă împiedică să-i dau zor cu treaba. Pământul moale, însă, o face. Renunț la pantofiori, încalț cizmele de cauciuc. N-am spațiu suficient pentru zmeura primită, de aceea dezbrac lângă gard o suprafață dreptunghiulară de pământ de cojocelul de iarbă proaspăt tunsă. Mulțumesc în gând ploii generoase pentru ușurința cu care construiesc gropițe pentru rădăcinile bine crescute ale plantelor. Mă aflu în zona cea mai vântoasă a grădinii noastre, iarăși uit să-mi prind părul bine într-o bentiță. Firele de păr rebele îmi gâdilă enervant fața în ritmul vântului, iar eu îmi privesc resemnată mănușile pline de noroi. Termin de pus zmeura în pământ, Doamne, ajută, ne și văd în fața tartei cu zmeură proaspătă, culeasă din grădină. Mă ridic în picioare, să-mi admir opera și observ o floare mare, albă, aromată, abia deschisă la capătul unui căpșun. Prima floare. Ce interesantă este, îmi apare ca o căpșună tăiată în patru și aproape că îi simt parfumul delicios.

Când sosesc ceilalți acasă, masa este gata, iar eu port tot fusta evazată și papuci de casă. În casă miroase frumos de la rufele uscate pe terasă, în bătaia vântului. Nu cred că mai simte cineva, în afară de mine, și un discret iz de fructe de pădure.

Kiti vine extrem de nervoasă acasă, trântește uși ca o vijelie și rupe brutal liniștea idilică a vieții la țară. O las să își alerge supărarea prin casă, sus, jos, în stânga, în dreapta, iar alergătura asta dezlânată îi amețește tristețea. Își recompune chip angelic și o strânge pe păpușa Julia în brațe. Nu vrea să stea la ea în cameră, așa cum face seara, înainte de culcare. Felix doarme deja, visând poate la băiatul curajos și câinele său din Căpitan la 15 ani. Kiti ne testează răbdarea, coborând cu încetinitorul treaptă cu treaptă. O trimitem înapoi pe rând. Nu vrea să rămână în dormitorul ei. Nici Julia nu vrea. Începe să scoată cărți din biblioteca de pe hol. Nu vreau să înceapă să le rupă, de aceea le propun lui Horica și lui Cătă să urcăm și să mutăm cărțile în altă cameră, dându-le din mână în mână. Într-o mică armată de trei, urcăm hotărâți treptele. Kiti se sperie de noi și fuge în patul ei, unde se întinde și închide ochii, de parcă asta ar fi făcut de jumătate de oră. Cărțile sunt toate la locurile lor, așa că renunțăm să le mai mutăm. Kiti rămâne și ea în pat, renunță să ne mai provoace. Julia sforaie.

Monstrul caraghios al scrisorilor

Supărare mare pentru vederea scrisă la școală, care n-a ajuns încă în cutia noastră poștală. Nu știu pe cine să găsesc vinovat pentru asta, să fie poșta română, a cărei funcționare îmi apare pe deplin la cheremul întâmplării, sau adresa de destinație caligrafiată de Felix pe vedere? Încă n-am răspuns, de aceea caut zilnic în cutie. Îmi amintesc de prima mea scrisoare de copil, prima trimisă singură, adresată  bunicului, cu care am corespondat o vreme, deși ne vedeam la fiecare sfârșit de săptămână, îmi amintesc de ea, pentru că scrisesem adresa destinatarului pe fața plicului, iar pe cea a expeditorului, pe spate, așa încât a revenit la mine după câteva zile. Bunicul citea, în afară zilnicului Scînteia și a saptamanalului Magazin, citea cu multă plăcere literatură, proză și poezie, de aceea corespondența dintre noi a fost încurajată și a ținut o vreme. Îmi amintesc de una dintre scrisorile sale, originală și deosebit de amuzantă pentru noi, nepoții, care a apărut odată în cutia noastră poștală într-un plic de dimensiuni obișnuite, însă foarte îndoit, de parcă îl mototolise cineva înainte, foarte voluminos, de parcă era stomacul unui tăietor de hârtii, foarte foșnitor, de parcă ar fi conținut o cracă plină de frunze de mesteacăn în bătaia vântului, iar în contrast cu aspectul acesta de mic monstru al scrisorilor, rămânea un plic pe care un scris îngrijit, evident educat în alte vremuri, indica cuminte și regulamentar două adrese, a expeditorului și a destinatarului. Am luat plicul în mâini cu mare curiozitate, cu deosebită bucurie, cu nesaț, încercând acea dualitate de trăiri, pe care un dar așteptat ți-o dă, nerăbdare în a-l deschide și amânarea clipei, iar extravaganța formei pe care această scrisoare o avea creștea încă suspansul de dinaintea desfacerii plicului, așa încât ne-a provocat să facem tot felul de presupuneri în legătură cu conținutul său, să fie vreun fular uitat, să fie vreo jucărioară cadou, să fie niște frunze uscate? Când n-am mai putut îndura tensiunea, ne-am încumetat să trăim momentul, deschizând plicul. Ei bine, cu greu am fi putut anticipa un atare conținut, căci acesta era, așteptat și surprinzător, doar scrisoarea, numai că, în ciuda faptului că reprezenta gândurile bunicului meu, acestea erau însemnate pe o coală cerată de hârtie, cu dimensiunile impresionante ale unei fețe de pernă mare, la rândul ei deosebit de încrețită, având pe alocuri, la îndoituri, niște minuscule găurele, emanând un miros acru, de oaie, umplută de sus până jos de rânduri scrise ordonat, cu litere mititele, misiva bunicului. Îmi amintesc mai mult de senzația de încântare stârnită de vorbele bunicului, dar și de explicația, conținută în scrisoare, a lipsei de netezime a hârtiei, nicidecum a alegerii acesteia, anume, încercarea bunicii, desigur nereușită, de a îi 'corecta' bunicului bizareria alegerii unei coli de hârtie folosită ca ambalaj pentru o bucată de brânză, prin smulgerea acesteia din penița trimitorului și mototolirea ei. Numai că nimic nu i-a stat în cale bunicului să-și desăvârșească opera plină de originalitate, în acest scop încuindu-se în debara și continuându-și scrisul. Am păstrat, bineinteles, această mostră din ceea ce bunicul a reprezentat pentru noi, nepoții săi, fiindcă este un crâmpei plin de autenticitate din el, din iubirea lui pentru noi, din caracterul său hâtru, profund și, totodată, lejer și necomplicat care i-au împlinit traiul de aproape o sută de ani.

Permanențe

Că fetița noastră se culcă noaptea direct pe jos este deja un fapt obișnuit precum comună este și lăsarea zilnică a întunericului. Ca atare azi-noapte i-am oferit sărutul de vise plăcute îngenunchiată deasupra frunții ei, pe parchet, în fața dulpului de haine. Senină, resemnată. Obișnuința (nu vorbesc despre tradiție) sau scutul și deșertul inimii.
 
Monotonie sau varietate? Observ o neintuitivă dinamică în interiorul rutinelor lui Kiti. Să fie rutinele expresiile inteligenței vii a copiilor cu autism mai mult decât expresiile fruste ale unor căi neuronale bătătorite? Dacă nu, atunci de unde nevoia periodică de ajustare a rutinei? Dacă da, atunci acest lucru este îmbucurător.
 
Poate că desfătarea maximă în viața de părinte este să se știe iubit de copiii săi. Nu, ascultat, nu, adulat, nu, model. Ci iubit. Simplu, complet, absolut. Felix s-a apropiat aseară de mine, m-a îmbrățișat, m-a pupat pe obraz și mi-a spus, 'cuțu nu poate rezista la frumusețea mamei sale'. Nici mama nu le rezistă copiilor ei. Tata, nici atât.
 
Prefacerea copiilor noștri nu trebuie să coincidă cu îmbătrânirea noastră și nici n-o face. Părinții, pur și simplu, nu îmbătrânesc niciodată, întrucât existența lor se socotește imuabil în raport direct cu iubirea pentru copiii lor, mereu aceiași, mereu aceeași. Nu vorbesc despre trupurile lor fizice. Astăzi mă simt un părinte tânăr și frumos pentru copilul meu căruia i-am cumpărat pentru prima oară în viața lui (și a mea) două cămăși de la bărbați.

Cu zâmbetul pe buze

Felix stă în portbagaj alături de vărul sau cu un an mai mic (clasa pregătitoare). V-am văzut împreună la sport, cum a fost, îi întreb. Felix se bosumflă și, nervos, îmi strigă că din cauza bebeilor, accentuează, bebeilor, echipa lui a pierdut nu știu ce concurs. Vărul mai mic, care este renumit în familie că este ecoul lui Felix, zice și el, tot pe ton răstit, precum al lui Felix, 'da, am pierdut din cauza bebeilor'. În clipa asta, Felix se oprește din ceea ce vrea să spună, se uită la vărul său și zice: 'dar și tu ești unul dintre ei!', căci 'bebeii' sunt cei de clasa pregătitoare, normal. Încep să râdă.
 
Felix are de ieri carnet de note. Îmi vine să râd, carnet de note. Ha, ha, ha. Ca urmare a nepotrivirii care mă face să râd, mă gândesc că există copii care, până la o anumită vârstă (nu știu care), ar putea să urmeze un tip de școală (inexistent) care să le permită un orar flexibil, liber ales, fără să periclităm buna lor dezvoltare cognitivă, emoțională și socială. Copii există, școală, nu. Felix nu vrea astăzi la școală, doar astăzi. Totuși pleacă la școală, are pe băncuța lui un carnet de note de luat, pe care l-a uitat ieri acolo. Ion este prietenul lui cel mai bun, vorbește mult, ca el, este mai solid, îl apără în fața copiilor mai mari, dacă este cazul, spunându-le că Felix are un frate mai mare, pe care nu ar vrea să îl cunoască. Felix se bucură când vorbește despre Ion. Doinița este năzdrăvană, ieri Felix a atins-o din greșeală, iar ea l-a apostrofat cam dur, 'de azi înainte, nu mai ești prietenul meu', însă Felix nu o crede pe cuvânt. Este frumos la școală, orele de sport și de matematică îi plac cel mai mult. Și profesorul de limba engleză este foarte simpatic, acesta este un ninja în fața viespilor care au pătruns în clasă. Câteodată, în timpul zilei, lui Felix i se face dor de mine. Ca să îi alin dorul, de ieri i-am dat să țină în buzunar un ghemuleț rotund de ață roz, pe care Felix îl simte când vrea el cu degetele vârâte în deschizătura pantalonilor. Sper să nu plângă la școală, sper să se bucure cu prietenii lui și să râdă mult. Uite ce lipsește adesea școlii, zâmbetul pe buze.

Întâia oară (2)

Astăzi încep cu titlul, deși nu fac asta niciodată, fiindcă mi se întâmplă adesea să nu știu exact despre ce voi scrie când pornesc să scriu. Dar nu acum.

De cum îi vede zâmbetul larg și delicat, ivit pe neașteptate în fața ochilor, bucuria lui Kiti erupe zgomotos într-un șirag de chiote, care o sperie pe A. Îi domolesc efuziunea cu o atingere de intensitate potrivită a brațelor, iar A. își recapătă seninătatea. A. este prietena lui Kiti de la școală, o fetiță frumoasă, gingașă și caldă, ceva mai mică decât fetița noastră, sosită la noi în vizită cu familia ei. Kiti devine de nerecunoscut. Deși este ca o balerină fără picioare, ca un chip fără mimică sau ca un oraș fără locuitori, fiindcă îi lipsesc cuvintele, fetița noastră pare să uite de impasurile ei greu de îndurat. Ea prinde ferm mânuța subțire a prietenei sale și o conduce către canapeaua din sufragerie. În această clipă este o balerină, un chip zâmbitor, un oraș animat, Kiti a noastră este completă și uimitoare.

Fetițele se privesc în ochi, se țin de mâini, se descoperă mirate. A. se desprinde de Kiti, dar Kiti o caută într-una prin cameră, pe terasă și nu o lasă liberă nicio clipă. Dorința ei este să o plimbe de mână pe A., să o aducă mereu lângă ea, este foarte posesivă. Cu blândețe încerc să îi limitez atracția nesfârșită pentru jocul ei, căci A. se supără discret din când în când, poate la câte o smucitură mai hotărâtă de-a lui Kiti, dar își recapătă zâmbetul drăgăstos odată ce este mângâiată de părinții ei.

Kiti nu renunță, dar nici nu se supără când nu îi permitem insistențele inedite, ceea ce este o nouă surpriză. Noi, părinții, stăm în jurul mesei, la un ceai cald, și ne simțim bine. Descopăr în mine un sentiment de liniște și pace, adesea inaccesibil în prezența copiilor, uitarea sau mai bine lipsa de griji nebunești pentru copila neliniștită îmi pare aproape ireală.

Kiti o conduce pe A. de mână la ușă. Stă eliberată de monștrii ei în pragul ușii la fel cum stau și eu, răbdătoare și plină. Musafirii pleacă, ei ne lasă într-o mirabilă și sfântă îmbrățișare de fericire.

Visul s-a împlinit!

O promisiune mai veche ce se ține chiar acum, să pescuiască în cel mai încântător loc din țara noastră, Delta Dunării. Au încercat ei în mai multe rânduri să pescuiască și chiar au făcut-o, dar, aproape de fiecare dată, au revenit nemulțumiți de pe baltă. Horica și Bicu. Trăsături prea puține, echipament incomplet, tehnică deficitară? Poate câte ceva din fiecare, doar pasiunea s-a menținut intactă. Între timp, pregătirea excursiei de pescuit din deltă a fost temeinică. Horica are aproape tot atât de multe unelte performante pentru pescuit, câte cunoștințe despre acest sport a tot acumulat. El este o mică enciclopedie teoretică a artei pescuitului, cu toate celelalte lucruri pentru care are pasiune i se întâmplă la fel, citește mult, așadar cunoaște multe lucruri. Iată că acum are ocazie ideală să își testeze cunoștințele. Au plecat de acasă însoțiți de tati, tati, nici foarte tinerel, ca Horica, nici foarte matur, ca Bicu, el are rolul de a ține pasiunea pescarilor noștri în frâu, de a fotografia capturile, de a se bucura de zilele sfârșitului de august într-un asemenea decor superb și, de ce nu, de a își face inițierea în pescuit. Ușor frustrați de captura slabă din ultimii ani, Horica și bunicul și-au promis solemn la plecare că, în cazul în care nu vor prinde acea știucă din închipuirile lor informate și numai pe aceea, își vor rupe de ciudă undițele în două și vor renunța definitiv la pescuit. Ei bine, astăzi pot respira ușurată. Știuca aceea a tras unde trebuie. Nu le urez baftă, asta în niciun caz nu i se face unui pescar.

O duzină spiralată

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un "la mulți ani, copilă scumpă"!

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Ridurile sufletului

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel 'bine, bine' resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.



Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.



Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.


Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: 'n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!'.

Adecvare

-Domnule asfaltator, domnule asfaltator, strigă Horica prin geamul larg deschis al portierei din partea lui de mașină. Suntem pe drumul național aglomerat, așteptăm în rând să ieșim de pe el, iar Horica ar vrea să afle unde va duce drumul secundar din dreapta, pentru a cărui construcție mai mulți muncitori și utilaje funcționează în strânsă legătură de câteva săptămâni bune. 

   

'Domnul asfaltator', cățărat mândru pe șeaua vehiculului său modern, dezbate ceva împreună cu alți doi lucrători, de deasupra lor, așadar atenția îi este acolo în întregime, dar asta oricum n-are de-a face cu lipsa oricărei reacții la strigătul lui Horia, întrucât larma șoselei naționale este sălbatică. 

-Domnule asfaltator, insistă cu vocea ridicată băiatul, peste bolizii ce trec regulat pe lângă noi lăsând unde fonice reverberante ca niște cicatrice în urechile noastre suferinde, deoarece curiozitatea este intensificată de dilema iscată în mașină, o fi un nou mall, o fabrică sau un depozit? 

Nici pomeneală de vreun răspuns, deși exclamația copilului este mai mult un răcnet decât o apelare. În același timp pornesc ușor mașina înainte, iar disperarea de a nu afla secretul, îl determină pe Horia să găsească spontan soluția pentru a fi auzit, de aceea strigă cât îl ține laringele, cu efect garantat atât de intensitatea strigării, dar mai ales de apelativul potrivit un 'băăăăăăăăăă', ce întoarce instantaneu trei capete către el, gata să îl asculte, gata să îi recompenseze tenacitatea de a ști. Din păcate facem deja stânga, lăsând o porțiune din șantierul din dreapta într-o nedumerire hilară, care accentuează comicul stârnit de spontaneitatea dibace a băiatului. 

Bucuria călătoriei

Bucuria vacanței începe cu bucuria călătoriei în sine, entuziasmul, anticipația, seninătatea se amestecă cu senzația confortabilă a deplinătății, acolo în căsuța mobilă a familiei, înghesuiți împreună în gânduri și amintiri, pentru că, de fiecare dată, priveliștea prietenoasă a naturii ni le evocă simplu, fără niciun efort de voință, amintiri recente sau mai îndepărtate, dar și amintiri-semne despre ceea ce suntem prin ceea ce au fost străbunii noștri. Odată ce trecem munții, cădem parcă într-o scenă de istorie foarte veche, liniștea imperturbabilă se percepe deodată, aglomerația dispare ca prin farmec, relieful devine mai domol, așa ca liniștea, pitorescul dealurilor și colinelor rotunde are caracter de universalitate. Îmi plac mult pantele lor potolite, îmi dau sentimentul bun de încredere, de familiaritate, ne place mult să ne visăm cu ochii minții împreună în pădurile lor bogate, unde copiii le cercetează temeinic de căprioare, vulpi, mistreți, ciocănitoare. Nici satele pe care le lăsăm în urma noastră nu îi dezmint peisajului cumpătarea caracteristică, doar câte un grup legat de copii jucându-se într-o libertate autentică, greu de experimentat de către copiii orașelor, ne trezesc la realitatea imediată a călătoriei noastre. Drumul șerpuit ne aduce în fața casei bunicilor, starea de spirit s-a conturat congruent cu lejeritatea zilelor vacanței de primăvară.

Capricii-delicii

Bizareriile apar și dispar ușor din viața lui Kiti și, implicit, a familiei noastre, precum norii plimbăreți, de pe cerul albastru. Se nasc potolit din neant, este posibil așa ceva?
 
 Soarele strălucește în zori de zi, dar partea noastră de bulevard este complet umbrită de clădirile înghesuite. Ne ținem de câte o mână, palmă pe palmă, cu degetele înlănțuite, ca mâinile a doi îndrăgostiți, a mea este fermă, este liderul, a ei se lasă în voia mea, este dependentă. Îi observ blândețea și în pulsațiile mâinii supuse, aceasta impulsionează timid întregului mișcări de ridicare, însă mâna autoritară este inflexibilă în autoritate aici, în mijlocul străzii. Blândețea capitulează, fie, mână, rămâi în îngemănarea strânsă! Dar cealaltă mână a fetei urcă pentru echilibru cu tot cu ghiozdanul pe care îl duce de mânerul superior, ajunge deasupra capului și se sprijină pe el. Ghiozdanul îi cade pe față, iar Kiti își înfundă nasul în șanțul dintre cele două compartimente ale lui. Soarele luminează doar cealaltă parte a străzii. Trecem printre spectatorii noștri pe trotuarul larg în râsete, fetei nu i se vede nici o bucățică din figură, dar pașii i se ghidează după ai mei. Când Kiti râde, nici o bizarerie în plină mulțime nu mă intimidează. Numai să nu plângă. Nu plânge, ci râde, 'cu dinții ei ca lopetile', cum zice Horica, îi place senzația de mișcare neacompaniata de imagini vizuale concordante. Nu îi cer să lase mâna regulamentar în jos, voioșia ei este molipsitoare, iar contrastul dintre aparența ei de domnișoară cochetă și gestul neașteptat este adorabil.
 
 Nu mă tem de bizareriile fetiței noastre, așa cum nu mă sperie norii strânși într-un capăt de cer albastru. De fapt am descoperit de ceva vreme că și ploaia poate fi frumoasă. Dar încă ploaia cu soare!

Când mimul vorbește, spectatorii amuțesc

Kiti nu vorbește, Kiti 'iăie'. Kiti însă râde și își folosește mimica foarte sugestiv. Kiti vorbește numai la comandă, însă acasă, după opt ore de terapie, refuzăm să îi mai fim comandanți. Dar astăzi de dimineață, pe când îl așteptam pe Felix amândouă, Kiti și cu mine, să își termine micul dejun, m-am năpustit ca o fiară asupra ei și am îmbrățișat-o, obrajii ei rotunzi și ochii adânci mă ademenesc să o fac, și în îmbrățișare, i-am simțit buzițele moi mișcându-se a vorbă. Atunci nu mi-am putut stăvili nevoia intrinsecă de a 'educa', suntem adesea, cu toții știm, sclavii propriilor noastre obiceiuri, și i-am 'comandat' niște răspunsuri la o serie neîntreruptă de întrebări, aruncate în plin cu bazooka, nu pentru că fetița asaltată nu se recunoștea învinsă, ci dimpotrivă, pentru că își primea stoic fiecare 'lovitura', iar eu simt o plăcere pătimașă când o văd chinuindu-se vorbind. Kiti mi-a răspuns așadar la fiecare întrebare, cu răspunsuri scurte sau mai lungi, de zece cuvinte chiar (numărând), mi-a răspuns în atmosfera caldă a bucătăriei dimineața, pe limba ei, care, surprinzător, a început să semene mult cu limba noastră, ceea ce l-a determinat pe Felix să ridice ochii din farfurie, amuțit de admirație. Băiatul a făcut un ultim efort să-și treacă bolul alimentar prin faringe și esofag, înainte de a exclama, cu totul luminos, din trup și suflet, 'mami, ea e surioara mea, vezi de ce o iubesc?' Eu i-am privit recunoscătoare pe cei doi copii, am aruncat un gând similar fugar către cel de-al treilea, aflat în excursie cu școala, apoi am scos din sertarul cu surprize un biscuite din ovăz pentru Kiti, care l-a luat și mi-a mulțumit, modificându-și simpatetic fizionomia, fiindcă, știți, Kiti nu vorbește, doar 'iăie', însă este un mim desăvârșit.