Soarele strălucește în zori de zi, dar partea noastră de bulevard este complet umbrită de clădirile înghesuite. Ne ținem de câte o mână, palmă pe palmă, cu degetele înlănțuite, ca mâinile a doi îndrăgostiți, a mea este fermă, este liderul, a ei se lasă în voia mea, este dependentă. Îi observ blândețea și în pulsațiile mâinii supuse, aceasta impulsionează timid întregului mișcări de ridicare, însă mâna autoritară este inflexibilă în autoritate aici, în mijlocul străzii. Blândețea capitulează, fie, mână, rămâi în îngemănarea strânsă! Dar cealaltă mână a fetei urcă pentru echilibru cu tot cu ghiozdanul pe care îl duce de mânerul superior, ajunge deasupra capului și se sprijină pe el. Ghiozdanul îi cade pe față, iar Kiti își înfundă nasul în șanțul dintre cele două compartimente ale lui. Soarele luminează doar cealaltă parte a străzii. Trecem printre spectatorii noștri pe trotuarul larg în râsete, fetei nu i se vede nici o bucățică din figură, dar pașii i se ghidează după ai mei. Când Kiti râde, nici o bizarerie în plină mulțime nu mă intimidează. Numai să nu plângă. Nu plânge, ci râde, 'cu dinții ei ca lopetile', cum zice Horica, îi place senzația de mișcare neacompaniata de imagini vizuale concordante. Nu îi cer să lase mâna regulamentar în jos, voioșia ei este molipsitoare, iar contrastul dintre aparența ei de domnișoară cochetă și gestul neașteptat este adorabil.
Nu mă tem de bizareriile fetiței noastre, așa cum nu mă sperie norii strânși într-un capăt de cer albastru. De fapt am descoperit de ceva vreme că și ploaia poate fi frumoasă. Dar încă ploaia cu soare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu