Ca după o rânduială ceremonioasă, Kiti se apropie de birou cu privirea încremenită pe mine. Îi simt dinamica ritualică, de aceea ridic ochii din caietul în care scriu. Ea calcă apăsat și lent podeaua, ajunge lângă mine, își îndoaie capul, încadrat drăguț de o coafură scurtă, ciufulită, de anii șaizeci, pe umărul stâng și îmi ridică mâna, cu stilou cu tot, de pe masă. Frații ei sunt hipnotizați de gesturile extravagante, ultimele lecții de vacanță pot să mai aștepte. Kiti își joacă rolul de divă netulburată, spectacolul este fascinant. Mă uit către stânga mea, Kiti îmi e în dreapta, mimica lui Horica este definiția vizuală a perplexității. Nu-mi pot reține niște râsete, râsetele sunt înfundate, reprezentația nu lasă loc de obrăznicii. Kiti întârzie câteva secunde lungi cu mâna mea în mâna ei, apoi îmi așază delicat vârfurile degetelor în palma ei moale și le apropie de ochii ei, aflați pe o axă oblică, din cauza îndoirii capului. Privirea îi țâșnește intens pe unghiile mele colorate strident și aproape că îi percep fizic energia emisă în răstimpul adimensional. După aceea se rupe brusc magia cu gestul ferm, opus, dezgustat de respingere a mâinii mele, ce cade zgomotos și jignit pe masă. Kiti râde mulțumită, postura ei este revenită la firesc, ne întoarce spatele și se îndepărtează. Noi izbucnim în hohote de râs, drama lui Kiti are un caracter profund comic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu