Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Actul artistic si logica de copil

 Mormane nesfârșite de zăpadă murdară pe margini de drumuri, băltoace tulburate la aproape fiecare pas, haine groase, căciuli, fulare, februarie. Dar miros de primăvară în aerul clar al dimineții senine. Un zâmbet discret în colțul gurii port, după coșmarul domestic legat de un trei la latină și un doi de necuviincioasă purtare în carnetul de note al lui Horică, am și eu o durere legată de școală, note, profesori. Zâmbetul își justifică existența. Nu întotdeauna. Zâmbim adesea după coșmarurile mele. Norocos, sunt suficient de absurde încât să aibă câte o notă comică. Horica e fascinat de ele, le primește ca pe niște superpovesti de (semi)groază, Cătă se sperie de ele, nici nu vrea să le audă. Hi, hi, hi, de-am rămâne toți copii!
 
 Arta protecției absolute sau arta siguranței perfecte sau altfel. Așa ceva ne-a citit râzând Horica de dimineață de pe un afiș (afișe, nu afisuri), (paranteza anterioară a fost din cauza lui Felix, mereu zice, mereu greșește, mereu îl corectez, e ceva ce vine neîndoios), reclamă la o companie de protecție. Ha! Artă, carevasazică? Măcar de te-ar apăra toți cel puțin ca Jackie Chan!

Ce e arta? Întrebarea a venit după vreo jumătate de oră, rămăsesem în mașină doar cu Felix, arta e ceea ce te impresionează, este frumos, îți place, i-am răspuns. Înseamnă că să mângâi cățeluși este o artă, nu-i așa? Iar am zâmbit, ba am râs, aș fi făcut-o și fără să adulmec aer de primăvară. Copilul nu poate fi contrazis nicicum, chiar dacă nu are întotdeauna nevoie de logică pentru a respira, Felix are perfectă dreptate, după definiția pe care i-am dat-o, mângâiatul cățelușilor este o artă.

Copiii, singuri în mașină. Lasă copiii singuri în mașină și o să producă energie neconvențională. Horica mută radioul pe Rock fm. Felix îl antagonizează, îi contestă alegerea, schimbă canalul, RR Muzical. Kiti nu are treabă cu alegerile fraților ei. Horica revine, Felix se încăpățânează, lui nu îi place rockul, așa zice, ci îi place muzica clasică. Horica susține inutil că muzica clasică de la șase seara în sus îl întristează. (Ultima oară nu l-a întristat, dar l-a adormit.) Între timp, îmi termin treaba, revin la mașină. Nu mă miră dansul discret al mașinii, nu mă surprinde gălăgia ce răzbate prin ferestre. Deschid portiera, vocile pârâcioase ale copiilor mă dezechilibrează subtil. Ascultăm RR Muzical până acasă. 
 
 Un fragment din Adagio de Albinioni răsună neașteptat la radio. Felix îmi cere să schimb canalul, parcă nu îi sună cunoscut, nici foarte bine piesa. Dar e muzică clasică, Felix, îi amintesc de noul lui gen muzical preferat. Aaa, zice, da? Atunci lasă, e foarte frumoasă!  Nu aș paria că între un concert de muzică clasică și un mângâiat de cățeluși, Felix ar alege concertul, dar, câtă vreme alege un act artistic, sunt mulțumită.

Te iubesc cu răutate!

Când eşti prea-plin de mămos şi interesat de valoarea estetică a exprimării tale: Te iubesc, mami...I love you, mommy...I love you very, very, very, VERY much, mommy...şi eu te iubesc, dar de ce îmi spui asta atât de des, eşti supărat? Nu, dar nu vezi ce frumos e? Da, da, e foarte frumos, mulţumesc!...

Despre a fi abil sau cum să domoleşti impulsivitatea: Acum sunt supărat, eşti cea mai rea mămică din lume, cea mai, cea mai rea! Dar măcar mă mai iubeşti? Hmmm, da, te iubesc, de fapt nu eşti rea, doar glumesc, eu sunt glumeţ.

Zânele ca zânele, dar catelusele...:Tu eşti o zână (către mama unui băieţel), nu-mi place de tine! Mami e mai frumoasă fiindcă e o căţeluşă!

Despre valoarea pozitivă a răutăţii: De dimineaţă, pe când am răspuns prezent la chemarea cunoscută, 'mami, am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, şi te iubesc': ce bleg am fost, ha ha, eu credeam că răutate înseamnă să fiu rău! Fiind năucă de dimineaţă, n-am înţeles ce-a vrut să spună. Spre seară, în alt moment de efuziune: mami, te iubesc cu răutate! Fiind ieşită de mult din năuceală, am lămurit problema.

Mi-am scos lupa din buzunar

Eu nu mai plâng la grădiniță ,mami, dar câteodată sunt trist când mă gândesc la voi, dar știi ce fac atunci? Mă gândesc mami e frumoasă, Kiti e frumoasă, Horia e frumos, tati e frumos, Bicu și Ică sunt frumoși, Buni e frumoasă, Teo e frumoasă, Tudor e frumos, tanti Ghizela e frumoasă și mă simt mai bine. Câtă dreptate ai, și pe mine mă binedispune frumusețea în general. Dar, pentru asta, trebuie mai întâi să fiu atentă, să deschid ochii, urechile, în general, să-mi ascut simțurile, să le pregătesc să primească stimulii din jur. Dar să îi primească, pentru că mi se mai întâmplă uneori să fiu înțepată de stimuli din toate părțile, iar eu nici măcar să nu îi simt, mă străbat pur și simplu fără urmă ca pe femeia din lada străpunsă de săbii a magicianului de la circ. Să fii atent la ce mișcă sau stă imobil în jurul tău este un exercițiu bun pentru descoperirea frumosului. Când te uiți la detaliile lucrurilor, ale ființelor începi să înțelegi că frumusețea poate fi descoperită și în locuri despre care nici nu știai că există. Cu alte cuvinte, începi să vezi mai clar, mai mult, mai plin, începi să descoperi trăsături fine, unice ale lucrurilor, ființelor. Dar știi care e tristețea mare? Noi, oamenii începem să distingem foarte detaliat, un ton al unei voci, o culoare de iris, o delicatețe a unei mângâieri, apoi alte detalii minuscule ale lucrurilor de dimensiunea unui firicel de nisip, după care multitudinea de nuanțe se suprapun și formează culori care deși nu sunt uniforme, sunt percepute astfel din cauză că ne pierdem atenția pentru detaliile colorate individualizat ale vieții. Înțelegi tu, iubitul și meu băiețel? Înțeleg, cea mai frumoasă mămică a mea din toată lumea și universul!

Doi oameni şi un animal

Şi tu ai fost bebeluş, mă întreabă cu tonul lui grav pe care îl ia când reflectează asupra vieţii, da, am fost mică-mică, mai mică decât tine. Şi bunicii au fost bebeluşi, îşi duce raţionamentul mai departe, da, chiar şi ei au fost mici de tot şi tot aşa , îi confirm bănuiala. Aha, concluzionează el, deci toţi oamenii în afară de piraţi şi cavaleri au fost bebeluşi. !?!
 
  
 
  Mami, de ce doi oameni şi un animal ne aduc cadouri? Ha??? Ce vrea să zică copilul ăsta? Ridic ochii de la băiat şi văd nişte iepuraşi multicolori imenşi care ne zâmbesc cu promisiunea unor cadouri de Paşte şi înţeleg. Felix îmi confirmă: da, Moş Crăciun, Nicolaie şi iepuraşul. Chiar aşa, de ce doi oameni şi un animal?


Later edit: Primul lucru dupa trezire: mami, cand au fost mici politistii erau oameni? Se pare ca starea filozofica in care s-a aflat ieri persista.

Când îţi ia tornada capul

 Tare ca un zmeu şi grijulie ca o zână bună am fost până la urmă astăzi când, întâmplător sau nu, s-a, ca un făcut, făcut ca trupa noastră de copii să înceapă/termine şcoli sau grădiniţe, după caz, un picuţ peste miezul zilei şi exact acelaşi picuţ pentru toţi trei, în trei locuri la fel de diferite precum diferiţi sunt şi ei. I-am dus, i-am luat şi i-am făcut în ciudă provocării de azi cu măiestrie şi fără întârziere. Şi cu Felix în maşină, că la el am plănuit prima oprire, întotdeauna e indicat să aranjez astfel programul încât povestitorul nostru înfocat să mă vadă înainte de doişpe jumate pentru evitarea lacrimilor inutile. Cu un pupic şi cu 'pot să-ţi spun o poveste' ne întâmpinăm aproape mereu, apoi cu noutăţi de la grădiniţă şi cu povestea de care zicea înainte ne umplem timpul în maşină până acasă. Poveştile sunt lungi şi aventuroase iar unele detalii descriptive sau explicative sunt amuzante. De exemplu, acela în care Felix îmi arată cum mama lui Spotu-dinozaur încearcă să nască un bebeluş dintr-un ou şi găseşte această experienţă neplăcută, motiv pentru care preferă să nască puiul 'direct'. Sau acel amănunt care zice că tornada se învârte cu curent din baterii şi că se poate intra în tornadă pe o parte şi ieşi pe cealaltă parte. Pe-asta, ultima, am experimentat-o chiar eu, de dimineaţă, când am intrat într-o tornadă invizibilă, dar ce tornadă, ce mi-a dat o cruntă şi intensă durere de cap de care am scăpat relativ repede după ce am bâjbâit cu ochii miciţi de disconfort până am dat de uşa pe care după ce am deschis-o şi am trecut prin ea, am realizat că era chiar uşa de ieşire a tornadei. Deci se poate! Pot să pariez că şi Kiti mai nimereşte ocazional în câte o tornadă, de fapt a făcut-o chiar ieri noapte când la patru treizecisicinci tornada a luat-o şi atât de nemilos a centrifugat-o încât mi-a fost imposibil să pătrund înăuntrul ei să o salvez, tot ce am reuşit să fac a fost să privesc neputincioasă din afara ei. Dar chiar şi tornadele au părţile lor bune iar ce se poate considera bun în plin proces distructiv este că durează foarte puţin şi lasă în urmă o stare de calm şi relaxare. Dar şi ce frustrare pentru motivele care o declanşează creează! Dar până la urmă viaţa-i viaţă, chiar şi cu mătreaţă, ca să-l parafrazez pe Horica, poetul din copilăria mică, deci viaţa e frumoasă, aşa că ce ne-ar determina să stăm în loc de tornadele ce ne mai cuprind pe toţi câteodată? 

Hoinareli

Nu era nici o oglindă pe-acolo. Ochii minţii mele nu se consideră, ei mă văd dacă nu tânără şi frumoasă, măcar tânără, hai, şi drăguţă. Dar aveam meci de tenis cu o fetiţă mică, mai mică decât Horica, care va să zică, eram şi eu mică, poate nu atât de mică, însă totuşi mică. Şi ne aflam într-o cameră de zi întunecată, cu covoare urâte de plastic, deci dublu-urâte. Şi eu ţopăiam pe două picioare, cu racheta de tenis în mână, alesesem să joc cu rachetă, aş mai fi putut alege un beţişor, aşa cum alesese adversara mea, fetiţa mică-mică. Şi eram foarte nerăbdătoare să sune soneria de start. Şi eram atât de nerăbdătoare să aud soneria de start încât nici nu am auzit-o deşi ea suna, de două minute tot suna. Şi pentru că suna neîncetat, m-am trezit din somn până la urmă, cu un uşor regret că n-am mai jucat meciul cu fetiţa chiar dacă el era plănuit doar în vis. Însă în afară de regrete visul mi-a mai dat o stare de spirit copilărească, deci optimistă cu care să merg în ziua asta. Apoi am zâmbit cu ochii grei de somn adânc de dimineaţă, de la optimismul de mai sus mi s-a tras, altfel aş fi bodogănit ursuz, şi am aprins lumini după lumini ca să trezesc echipa (echipă se numeşte astăzi nu inerţial sau clişeistic ci în spiritul visului meu, spirit ce mă va domina toată ziua). Coechipierii n-au părut la fel de zâmbitori ca mine însă mi-au dat credit, ştie ea ce ştie, şi rând pe rând au deschis ochii mari concomitent cu deplasarea spre bucătărie. Acolo unde i-am îndulcit pe copii cu nişte lapte şi miere sau lapte şi gem de caise astfel că au început şi ei să vadă viaţa în roz aşa cum este dealtfel de aşteptat să o facă la vârsta lor. Taticasul lor s-a îndulcit singur cu nişte alimente sau poate prin autosugestie şi a rămas aşa pentru o scurtă perioadă, atâta cât mi-a luat mie până să-mi amintesc de probleme triviale ale zilei dar şi-a revenit relativ repede la starea de graţie datorită unor fapte de interes personal cu impact favorabil. Puncte, puncte. Pe drumul spre şcoli copilaşul încearcă trucuri imposibile de genul rugăminţi fierbinţi să las copiii în ordine descrescătoare a vârstelor pe la şcoli astfel ca el să fie ultimul care părăseşte aripa confortabilă a mamei. Din păcate asta nu se poate întâmpla, mereu Kiti e prima, apoi el, apoi Horica. De aceea, după ce o lăsăm pe Kiti la şcoală, mă roagă ca, dacă tot e rândul lui să coboare din maşină, măcar să oprim la Starbucks să îmi iau o cafea că ştie el că n-am băut azi nici o cafea. Asta nu pot să i-o refuz. La grădiniţă e frumos şi bine că doar azi e marţi, o zi fără sfaiănsfan , o zi ce se termină la doişpe jumate, yeiiii! Problema e însă că de după anul nou Felix crede că doişpe jumate e la ora doişpe şi douăzeci. Cam atunci simte Felix că e ora la care trebuie să apară zâna lui cea bună, fără coşite aurii sau rochie lungă, strălucitoare dar cu o baghetă magică fantastică sub chipul unui zâmbet. Şi dacă orele ceasului nu-i dau băiatului decât maxim un reper virtual în spatele căruia să-şi descarce toate temerile, fixurile şi de care să îşi sprijine nevoia de certitudine şi reconfirmare a iubirii materne, atunci e de înţeles cum cursa circulară interminabilă a bietului arătător îl lasă indiferent şi, deşi arătătorul încă n-a trecut a treisprezecea oară pe ziua în curs de cifra şase, lui Felix încep să-i curgă şiroaie lacrimile pe obraz, se scurg apoi de pe bărbie pe picioare, picioare care încep să se scuture nervos de podea. Degeaba să-i explic că arătător, că şase, că patru e înainte, că uite am venit chiar mai repede, la arătător pe cinci, că degeaba, Felix susţine că trebuia să vin la doişpe jumate şi n-am venit. Şi încă mă mir cât de exact se percep intervalele de timp la vârsta lui întrucât cred că venirile mele repetate tot mai devreme de doişpe jumate din ultimul timp l-au adus aici.

In vis si-n zbor cu Merică si Mos Crăciun

Din spaţiul nelimitat al viselor s-a trezit deodată aruncat în patul finit al mamei lui pe care o şi îmbrăţişa deja, abia aterizat. I-a şoptit cu voce groasă că e cea mai frumoasă mămica, pesemne îi fusese dor de ea fiindcă n-o mai văzuse şi n-o mai pupase de o noapte întreagă dar mai ales pentru că acolo, pe tărâmul viselor n-o întâlnise, surprinzător, de data asta. Vorbise însă la telefon cu Sara, fetiţa de la grădiniţă, iar mama s-a bucurat că prin locurile pe unde zboară el când apasă pe un buton au început să se ivească şi alte chipuri în afară de cele familial(/r)e fiindcă oamenii buni se găsesc şi în exteriorul familiei.

Nici nu i-a deschis bine uşa de la intrare lui tati că s-a şi lăudat cu stricăciunile pe care le-a realizat el, Felix, împreună cu Kiti. Să faci o năzdrăvănie în gaşcă cu surioara ta simpatică e extraordinar şi merită împărtăşit! Mai ales dacă şi Kiti îl întâmpină râzând complice spre Felix pe tati. Şi ca orice tătic impresionabil şi, deci, manipulabil, cei doi vor o recompensă de la el şi o cer în cor:'bite'. Că şi lui Felix îi plac biscuiţii aproape la fel de mult ca lui Kiti şi de aceea îmi cere zilnic cinci biscuiţi la snackul de la grădiniţă. Dar merele din frigider? Ele au fost bune prietene cu Felix nu de mult, să ştii că au plâns toată noaptea acolo, în cutia lor din frigider. Cu ochii şi mai mari decât de obicei Felix pare brusc îngrijorat. Eu sunt prietenul merelor, că foloseşte foarte bine cazul genitiv încă de acum un an şi mai bine, nu vreau să fie supărate pe mine. Hai împreună să vedem ce mai zic ele, merele, şi deschidem amândoi frigiderul, acolo unde şapte mere roşii-galbene, se uitau triste unele la altele. Un merişor mititel şi roşu aprins, însă, a ridicat ochii spre Felix şi, cu o privire sfioasă dar hotărâtă să îşi spună oful, i-a zis: mă cheamă Merică şi mi-a fost tare dor de tine, Felix! L-am ridicat în palmă şi l-am dus la chiuvetă unde l-am spălat bine-bine, el mi-a mulţumit şi a insistat să îi dea lui Felix un pupic rugându-l să îl mănânce astăzi pe el. Felix l-a pupat şi el, a fost un pupic deosebit de gustos şi de aromat, apoi l-a îmbrăţişat cu tot dragul pe Merică uitând de biscuiţii zilnici. Kiti, de pe scaunul vecin cu scaunul lui Felix, a fost şi ea atrasă de Merică şi chiar l-a chemat: 'mă'. Merică i-a dat şi ei un pupic iar Kiti i l-a întors fără să-l muşte. Ce-o mai fi din Merică la ora asta nu ştiu, e acolo cu Felix, poate se joacă cu copiii.

Scrisoarea pentru Moş Crăciun e scrisă şi desenată, cine-o fi Moş Crăciun ăsta oare şi cum vine el la noi dacă iarna n-a sosit încă? E un moş roşu pe care Felix cu prietenii lui Buzz, Rex şi Andy l-au întâlnit în pădure. Ele, jucăriile, erau cu jeepul la vânătoare, el, Moşul, era cu sania, cu renii şi cu darurile pentru copii. Dar, vai, jucăriile l-au dezarmat pe Moş Crăciun, se pare că era un moş responsabil cu armă pentru autoapărare, furându-i sacul cu cadouri şi lăsându-l singur în pădure. E tare războinic copilaşul ăsta dar văzându-mă uimită m-a asigurat că el , de fapt, a aşteptat în jeep până prietenii lui au luat sacul moşului şi că, acum clar e nevoit să dezvăluie surpriza, ei , adică ele, jucăriile, au furat darurile ca să le ducă tot unor copii dar mai repede, cu jeepul. Mi-a zâmbit candid alungându-mi afişata nefericire.

I don't wanna use my head!!!

In misiune de salvare a prietenului lor, jucariile s-au trezit brusc in fata unei usi incuiate. 'Use your head!' i-au strigat dinozaurului Rex, un tip cam fricos pentru specia inspaimantatoare din care face parte, lasandu-ne astfel sa credem ca Rex ar putea nascoci cu mintea sa o solutie pentru a trece de usa. Acesta, terifiat, a strigat 'I don't wanna use my head' si il inteleg perfect intrucat prietenii lui i-au folosit la propriu capul pe post de arma de distrugere a usii ce le statea in cale.

Aceasta este o scena din Toy Story 2, film pe care Horica l-a vazut atat de des intre 3 ani si 5 ani incat putea sa reproduca fraze intregi, dialoguri complete intre diverse personaje. Evident, nu e nimic iesit din comun sa invete pe de rost niste replici cand le repeta si le repeta iar si iar, poate doar ca sunt in engleza iar el nu era inca vorbitor de engleza pe atunci.

Mi-am amintit de astea urmarindu-l astazi la ora lui de tenis exprimandu-se mult mai coerent si mai inteligent decat a facut-o pana acum si realizand ca maturizarea copiilor se produce in trepte destul de clare pentru niste ochi atenti si grijulii pentru dezvoltarea lor. Stiu ca tot ceea ce face el, ca si ceilalti copii, contribuie decisiv la educatie fie ca e lectia de istorie sau romana, romanul in limba engleza pe care-l citeste, piesa de rock pe care se straduieste sa o desluseasca din partitura ca sa o redea cu chitara, orele de tenis, problemele de matematica pe care le discutam impreuna. Si descopar cu bucurie ca efortul de atentie si concentrare depus in fiecare activitate isi merita tot chinul. Mintea devine o biblioteca mai organizata, conexiunile ce te duc spre gasirea de solutii la probleme sunt mai numeroase, creativitatea este stimulata. Sa-l ajuti pe copil sa constientizeze daca (inca) nu sa si accepte dificultatile lui specifice in rezolvarea unei anumite probleme este un alt pas spre o dezvoltare armonioasa.

Si sa leg faza din Toy Story de ora de tenis si educatia lui Horica ne-am distrat de dimineata impreuna concluzionand ca jocul de tenis al lui Horica a aratat mai putin bine pana de curand intrucat acesta a refuzat fiind un tip mai fricos sa isi foloseasca mintea in joc copiind temerea lui Rex cum ca 'I don't wanna use my head'. In cele din urma a cedat la rugamintile si insistentele mele si si-a pus concentrarea, mintea la treaba iar uimirea de a nu i se sparge capul atunci cand il foloseste l-a coplesit.

Si ca sa vedeti ca si copiii, ca si Rex, se mai plang disperati cateodata ca they don't wanna use their heads, la fel si Horica, mai cracneste uneori. De aceea de fiecare data dupa ce terminam problemele de matematica (cel grele, de concursuri) il intreb incurajator daca, nu-i asa, ca dupa ce terminam te simti un pic mai destept? De obicei sta un pic pe ganduri, apoi e de acord cu mine.

Pisiceli

Lui Felix îi place la grădiniţă dar i se face dor de mine din timp în timp când îl apucă nefericirea. Aşa că încă îmi atrage atenţia în fiecare seară la ce oră să îl iau de la grădiniţă a doua zi: mâine să mă iei la doişpe jumate, mâine să mă iei la trei, imediat după sfaiănsfan, adică science fun. Acest 'sfaiănsfan' este reperul după care împarte săptămâna pentru că, atunci când are cursul, stă până la ora trei, adică mai mult. Asta se întâmplă luni şi joi. Felix, să vedem dacă ştii zilele săptămânii! Le ştiu, mami, prima zi am sfaiănsfan, urmează fără sfaiănsfan, apoi fără sfaiănsfan, cu sfaiănsfan, fără sfaiănsfan şi vacanţa de weekend. Ura! Le ştie!

Ieri, azi, mâine... se înlănţuie perfect şi se înlocuiesc unele pe altele cu fiecare noapte. Cum nu ştii despre ce carte e vorba? Aminteşte-ţi, Felix, ce am citit noi ieri! Ieri, ieri, mai lasă-mă, mami, sunt prea mulţi ieri şi nu mai înţeleg!

Aseară. Ies în curte să scutur faţa de masă. Ce cald şi plăcut e afară, haideţi să ne plimbăm! Felix: eu nu vin că seara e periculos la plimbare, ies liliacii!

La micul dejun: Kiti, cum îl cheamă pe frăţiorul tău mai mic? Kiti: Feti! Felix: mie nu-mi place cum mă strigă fetiţele cu probleme!

Felix a învăţat să îşi pună dvduri. Deşi n-are voie să o facă, şi-a pus unul aseară. I l-am închis şi s-a supărat. De supărare mi-a tras repede două palme. I-am explicat că mă doare şi că nu mă simt bine că m-a bătut. După vreo oră-două îmi zice: mami, să ştii că pisicuţele de patru ani nu ştiu să se poarte aşa de bine ca pisicile adulte dar vor să înveţe. Pisica adultă şi-a luat pisicuţa în braţe şi a lins-o pe caputul moale de pisicuţă.

Emoții, jonglerii lingvistice, somații și sondaj. Sau gânduri și sondaj. Sau simplu, sondaj.

Pe Felix îl enervează că Veneţia e un oraş care stă pe ape, el crede că Andrei Moraru vine de la moară, iar o moară este o comoară. Apreciez că are dreptul să fie cuprins de orice sentiment, chiar şi de iritare, în legătură cu un oraş al lumii, deasemenea găsesc că legătura pe care a descoperit-o între un nume şi substantivul de provenienţă este surprinzătoare şi înclin să atribui acestui tânăr vorbitor un simţ lingvistic fin, iar repetiţia din expresia 'moară este o comoară' nu face decât să întărească cele scrise anterior întrucât nu pot fi suficient de raţională ca să accept că habar n-avea ce înseamnă cuvântul moară. Evident, sunt glumeaţă, dacă nu reiese din text, vă somez să mergeţi pe încredere, aşa cum, vedeţi bine, îi dau şi eu înainte în scris cu încredere.

Şi, că am luat avânt, să vedeţi de unde mi-a venit să folosesc aşa un verb înspăimântător cum este 'a soma'. Păi de la şcoală de la Kiti şi, ca să fiu şi mai specifică, exact din cabinetul medical al şcolii, acolo unde se mai aşteaptă doar un mic pic până să fiu somată direct acolo unde locuiesc, ca să aduc fişa medicală a Catincai. Cadrele (ah ce peiorativ sună) medicale s-or cruci ele că fetiţa mea nu are nici o fişă medicală, precum nu au făcut-o nici un moment atunci când nu mi-au trimis niciodată, dar niciodată, vreo înştiinţare sau vreo invitaţie la vaccinarea copilului ori la vreun alt fel de înregistrare medicală formală. Motiv pentru care ne-am ocupat informal de întregul program medical firesc al Catincai şi am suportat de bunăvoie costurile implicate. Aşa că, somaţi-mă, dragilor, în bunul vostru obicei supus cu evlavie dictonului nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Si, in final, lansez o invitatie la un sondaj care testeaza parerile voastre referitoare la o problema destul de comuna in scoala romaneasca si anume violenta fizica a profesorilor si reactia parintilor la ea. Si, ca veni vorba, va urez sa nu ajungeti acolo!

Lumea lui Felix imbogatita

Lumea lui Felix populată de personaje reale şi imaginare este în continuă creştere aşa cum dealtfel normal şi este pentru că şi experienţele în care el se găseşte sunt din ce în ce mai diverse. Află mereu lucruri noi, personaje inedite îşi găsesc loc în mintea sa, jucării noi, eroi din filme, colegi şi educatori din grădiniţă. De curând, Spot şi gaşca lui de căţei de pluş nu mai sunt singurii pomeniţi de Felix în poveştile sale. A apărut un personaj din Toy Story, e vorba despre space ranger Buzz Lightyear, un fel de Chuck Norris atotputernic, Buzz care binenteles este prietenul de nădejde al celebrului Spot. Aceştia sunt eroii făcători de fapte extraordinare aşa cum deunăzi au anihilat o haită de raptori deţinători de gheare letale. Raptorii nu au fost singurii constituiţi într-o haită, Felix a mai întâlnit pe câmp şi alte haite ca de exemplu o haită de elefanţi sau o haită de extratereştri. Şi extratereştrii din haită aveau câte o gheară ascuţită şi nu m-am încumetat să îi cer lui Felix să îi descrie mai mult de atât.

Dacă Horica ne povesteşte visul pe care l-a avut cu o noapte în urmă, atunci Felix ne va povesti imediat după, cele 7 vise ale lui care, neîntâmplător, sunt deseori asemănătoare ca decor cu visul fratelui mai mare. Aşa am aflat că în visul său era o broască ţestoasă mare care a depus patru ouă în gură, ouă din care au ieşit patru broscuţe ţestoase mici care avea fiecare câte o sfoară. După ce au ieşit din ouă, broscuţele s-au legat cu sforile de taticul lor şi s-au căţărat pe ele ca să îşi îmbrăţişeze şi sărute taticul. Şi norocul lor a fost foarte mare pentru că, acolo sus la pieptul (sau carapacea) părintelui protector, au fost salvaţi de mânia neexplicabilă dar devastatoare a lui Zurk (acesta este regele diabolic al răului care vrea să distrugă universul şi rivalul suprem al lui Buzz din Toy Story), Zurk care a fost îmblânzit de cuvintele şi poveţele blândei sale mame, personaj dealtfel inexistent în Toy Story şi numit de Felix mama lui Zurk. Recunosc că Felix m-a introdus în lumea fantastică a viselor sale pe când eu conduceam maşina cât se poate de real, motiv pentru care am întrebat de mai multe ori la rând ce mai zicea mama lui Buzz fiind corectată aproape cu iritare a nu ştiu câtă oară, 'hei, e mama lui Zurk, nu mama lui Buzz!'. Mai recunosc că m-a amuzat destul de tare chestia cu mama lui Zurk, eu una negandindu-mă nici o clipă că Zurk ar putea avea o mamă iar că această mamă mai este şi un înger, nici o şansa şi de aceea am mai greşit şi intenţionat numind-o pe mama lui Zurk, mama lui Buzz. Nu-i aşa că e din ce în ce mai greu? Hi, hi, hi.

Dar să revenim, după masa de prânz, dorind eu să termin cât mai repede cu strânsul mesei, i-am sugerat lui Felix să plece din bucătărie să se joace cu Kiti. Mi-a răspuns că ar vrea să se ducă la joacă cu Kiti dar înainte trebuie să îmi termine povestea. Cum nu ştii ce poveste, povestea cu Spot şi Buzz şi camionul de biscuiţi. Şi, ce să vezi?, zic eu încercând să îl parafrazez pe Felix. Acesta replică, nu, nu se începe povestea cu şi, ce să vezi, asta se spune mai târziu, stai şi ascultă. Mi-am luat buretele de vase într-o mână, farfuriile şi tacâmurile rând pe rând în cealaltă mână, mi-am ascuţit răbdarea şi auzul aşa cum mi-a indicat copilul şi am ascultat. Se făcea că un camion care transporta cutii de biscuiţi pentru copii, pe când se deplasa pe strada Fermei, s-a prăbuşit în Jack knife. Dezastrul ar fi putut avea dimensiuni considerabile, copiii plângeau şi strigau după biscuiţi, dacă prin preajmă n-ar fi trecut chiar, cine crezi, Spot şi cu Buzz care au ridicat remorca răsturnată deîndată. M-am arătat sceptică în ignoranţa mea, reuşind, regretabil poate, să temperez exuberanta imaginaţie a copilului trăgând-o stupid spre tărâmuri concrete cu enunţul: mami, dar nu cred că e posibil ca doar Spot şi cu Buzz să ridice un ditamai camionul răsturnat. Felix a cântărit ideea mea şi mi-a dat dreptate: da, de fapt Spot şi Buzz mi-au cerut şi mie ajutorul şi de-aia am scos camionul din Jack-knife. Sic.

Acestea şi încă multe altele sunt nişte întâmplări reale petrecute într-o buclă atemporala creată de imaginaţia fascinantă şi inepuizabilă a lui Felix, imaginaţie croită pe scheletul vieţii sale cât se poate de reale dar totodată plină de personaje fantastice, o viaţă de copil plină de inputuri sociale şi emoţionale de toate felurile. Aceste întâmplări denumite de povestitorul lor original, eu fiind doar un simplu re-povestitor, poveşti, deci aceste poveşti sunt foarte valoroase şi valoarea lor nu este estimabilă pe nici o piaţă liberă sau impusă întrucât ele nu sunt de vânzare.

Deductie inocenta

Iată că nici la vârsta de unsprezece ani nu se termină, din fericire, cu naivităţile minunate ale copilăriei. Aşadar, de-ale lui Horica:

'Mami, ce este gutaperca?'

'Este o substanţă cauciucată, deci izolatoare, extrasă din frunzele unei plante tropicale care se foloseşte în medicină, tehnică dentară. Are şi Bicu (bunicul lui) gutapercă!'

'Cuuum?', face Horica ochii mari la mine, 'are Bicu gutapercă?'

'Da', zic, ' dar de ce te miri aşa, ce ai citit despre gutapercă?'

'Am citit într-un roman de Jules Verne despre un domn onorabil care avea scalpul din gutapercă! Şi zici că Bicu are gutapercă? Unde?'

'În cabinet', răspund.

'Aaaah', răsuflă el uşurat, 'credeam că are o bucată de braţ sau aşa ceva din gutapercă!!!'

'Ha, ha, ha', mă distrez eu ca lumea, 'şi te mirai cum de nu ai observat până acum, nu-i aşa?'



În definitiv copilul avea dreptate să se sperie şi să creadă că bunicul lui ar putea avea vreo proteză pe undeva prin corp din gutapercă după un astfel de context. Să mai zici că nu-i frumoasă si surprinzatoare copilăria!!!

Piciul...

...a alergat toată după-amiaza prin curte ţinând în mâini un vapor mare. Spre seară i s-a făcut foame şi s-a servit singur din rezerva pe care şi-a făcut-o prevăzător la masa de prânz. Mi-am dat seama de ce făcuse când l-am văzut mestecând ceva şi l-am luat la întrebări. Îşi îndesase cu grijă o bucăţică de carne din ciorbă într-un compartiment al vaporului pe care o lipise atent cu plastilină de fundul compartimentului respectiv. El mesteca cu poftă astfel că am fost nevoită să îmi stăpânesc senzaţiile dinspre stomac.

Horrible Histories

Plin de compasiune si ingrijorare pentru Mutu care, zice televizorul, risca sa fie executat silit daca nu isi plateste nu stiu ce datorie, Horica intreaba oarecum ingrozit ce inseamna a fi executat silit. Rasufla usurat cand afla ca de fapt nu il vor omori dupa ce il vor fi umilit.

Am uitat sa spun ca Horica citeste pasionat mai multe carti din seria Horrible Histories.

Intrebari si concluzii

'În ce ţară locuieşte Bicu?'

'În România!'

'Dar Europa e o ţară?'

'Nu, e un continent şi există mai multe ţări în Europa, România, Slovenia...'

'Eu m-am născut în Slovenia?'

'Da.'

'Horica unde s-a născut?'

'În România.'

'Kiti unde s-a născut?'

'Tot în România.'

'Inseamna că am doi fraţi românoşi!'

Lumea lui Felix

Repere: băieţii se joacă cu maşinuţe, fetiţele se joacă cu mingiuţe. Uşor diferit faţă de ce credeam eu când eram mică. Motiv pentru care am făcut o sărbătoare mare şi ne-am entuziasmat peste măsură când Kiti, fetiţa cu mingiuţele, a strâns la piept o păpuşă de la grădiniţă pe care nu a mai eliberat-o decât după două zile. Pentru prima şi ultima oară.



Personaje: tot ce gândeşti şi nu gândeşti. Alături de surioară, frăţior, mamă, tată şi bunici, o gaşcă întreagă de căţei şi ursuleţi de pluş şi alte animale dar şi prieteni însufleţiţi ca muzica, vulcanul, piatra, păianjenul sau avionul. Şi toţi au gură şi ochi şi mâini, pesemne organe centrale în reprezentarea sa mentală a omului-prieten.

Distanţe: de cele mai multe ori neglijabile. Altfel nu-mi explic cum Spot, căţelul preferat, ajunge în orice moment vrea el în America de Sud. Poate prin faptul că şi-a cumpărat de la magazin un ne-supersonic pe care l-a transformat apoi în supersonic? Posibil! Doar suntem în lumea lui.
Câteodată totuşi distanţele pot fi lungi. Atunci când pleacă cu părinţii la bunici, de exemplu. Realitatea poate fi plictisitoare!

Cuvinte: scheletul imaginaţiei sale. Firav din perspectiva unui adult blazat, labirintic prin ochi de copil. Creşte din el însuşi.

Întrebări: examene de admitere în lumea lui. De exemplu: de ce îi trebuie lui Pepi coadă? Dacă n-am răspuns sau dacă am, îmi dă el oricum unul sau mai multe. De exemplu: ca să îl poţi ţine de mâner când joci tenis cu el. Sau ca să-şi facă vânt cu ea.
Alt exemplu: cine are gura mai mare, dinozaurul sau vulcanul? Răspunsul meu, vulcanul, greşit. Răspunsul lui, cum să fie gura vulcanului mai mare când dinozaurul a mâncat vulcanul, corect.

Ghici ce inseamnă...

...''hamnează'' şi ''căţăieste''?

Dar ce este (evident de data asta) apa ''plată în bule''?

De animale ''frunzivore'' aţi auzit?

Dintre cele mai recente născociri ale lui Felix.

Şi o poză sugestivă pentru tihna vacanţei ce azi nu mai e:

Dragute

Horica joacă tenis la perete alături de un băiat pe care abia l-a cunoscut şi care îl întreabă dacă are 'ai di de mes' poate or mai povesti diverse când şi când. Horica îi răspunde că are dar că foloseşte messengerul mai rar, cam o dată la cinci ani. Băiatul se opreşte şi îi aruncă o privire perplexă utilizatorului sporadic de messenger, gen 'oare ce extraterestru mai e şi asta'?

Dacă treceţi zilele astea pe la Carrefour veţi avea 'sansa' să treceţi simbolic prin poarta magică. Horica abia aşteaptă chitanţa de la casă pentru a se grăbi să câştige simplu nişte bani la poarta magică pentru a-şi cumpara mult-dorita hartă a lumii de la Ikea. N-a avut noroc de bani ci doar de un minidialog hilar cu portarul magic care l-a întrebat: 'sunteti persoană fizică?'. Horica i-a răspuns: 'nu ştiu dar probabil că da din moment ce joc tenis aproape în fiecare zi!'

Kiti are din această vacanţă două experienţe de viaţă noi. Prima, înainte cu o zi de vacanţă a fost la coafor unde a avut parte de un tratament complet cu vopsit 4 şuviţe, aşteptat, spălat, tuns şi coafat. S-a comportat admirabil doar la un moment dat, de oboseală, şi-a ridicat picioarele sus pe scaun într-o poziţie care l-a făcut pe frizer să exclame: 'ce fiţoasă e!'

A doua experienţă a fost vizita la medicul dentist, bunicul ei, unde a deschis guriţa cuminte de câte ori a fost nevoie pentru un tratament preventiv anticarie. La început părea speriată uşor, apoi s-a relaxat şi l-am convins pe tata că trebuie să stea şi pe scaunul stomatologic dacă a stat la coafor. Păi nu?

Şi Felix, despre el am întotdeauna ceva de scris, tocmai o alintă fără încetare pe surioara lui spunându-i Brownie. De ce îi zici aşa? Pentru că are culoarea lui Brownie (căţeluşul lui de pluş) şi e scumpă ca el. O declaraţie de dragoste fără cusur!

Vine vineri pri-imă-va-ra!

Ce frumos ninge afară! Chiar şi viscoleşte, nu mai trebuie să mătur zăpada din faţa casei!

Felix i-a scos roţile maşinii cu care se joacă şi acum îi plânge de milă, "saracu' tuareg, ce bolnăvior este!"

Lui Kiti i-au crescut picioarele în cizme, aşa de lungă a fost iarna asta. Azi de dimineaţă, când i le-am scos pentru ultima zi de iarnă de pe raft, ea, fată cuminte, le-a încălţat dar le-a descălţat în clipa următoare. O strâng, categoric! Le-a mai pus o dată, e ascultătoare fata, dar le-a mai aruncat o dată din picioare. Şi încă o dată le-a încălţat şi a plecat la şcoală. Acum o fi încă în maşina lui tati, cu picioarele goale, pot să bag mâna în foc pentru asta.

Felix nu mai iese din ochelarii de soare foşti ai lui Kiti, bleu, cu forme dreptunghiulare. Ieri, când a apărut în balonul de tenis, toţi au râs de el. E serios, are şapcă şi ochelari, în plus, uneori, ca ieri, îşi poartă ghetele invers, stângu-n dreptu' şi, evident, dreptu-n stângu'. Mie mi se pare că arată ca un tucan. Nu ştiu de ce.

Kiti s-a bucurat de ninsoare de dimineaţă. De fericire mi-a tras şapte palme scurte peste obraz. Am râs cu toţii.

În poveştile lui Felix, el cu Horia caută dinozauri prin pădure iar Kiti stă în jeep cu aparatul de fotografiat gata să prindă acţiunea. Fiecare după posibilităţi.

Horica nu înţelege de ce se spune că "n-ai obraz". "Adică cum? Îţi lipseşte obrazul şi atunci îţi atârnă limba afară din gură, deci eşti cam nesimţit?" Hmmm, posibil să existe vreo genă autistă:)

Cu cât mai familiar locul unde se află, cu atât mai obraznic cu persoanele prezente e Felix. Pe cuvântul meu că încerc să îi dau şi lui educaţie bună! După ce i-a biciuit cu gentuţa lui pe tipii din balonul de tenis (mă rog, şi eu i-aş fi biciuit în locul lui că prea îl întărâtau), s-a apucat să ''calling names'' de genul eşti un şarpe, eşti o bombă etc. M-am scuzat zicând că pentru el nu mi-a mai rămas timp de educaţie fiind al treilea şi toţi au râs. Am reţinut poanta, o mai fac.

Totuşi Iuliana mi-a spus marţi că Felix este mult mai cuminte şi ascultător decât era cu un an înainte. Mă bucur că vede şi altcineva asta.

Horica m-a întrebat cu ce să se îmbrace deseară la concert şi i-am răspuns, acum nu mai e nici un secret, cu costumul de pescuit, binenteles.

Încă ninge şi viscoleşte. Ce risipă inutilă de energie!