Mormane nesfârșite de zăpadă murdară pe margini de drumuri, băltoace tulburate la aproape fiecare pas, haine groase, căciuli, fulare, februarie. Dar miros de primăvară în aerul clar al dimineții senine. Un zâmbet discret în colțul gurii port, după coșmarul domestic legat de un trei la latină și un doi de necuviincioasă purtare în carnetul de note al lui Horică, am și eu o durere legată de școală, note, profesori. Zâmbetul își justifică existența. Nu întotdeauna. Zâmbim adesea după coșmarurile mele. Norocos, sunt suficient de absurde încât să aibă câte o notă comică. Horica e fascinat de ele, le primește ca pe niște superpovesti de (semi)groază, Cătă se sperie de ele, nici nu vrea să le audă. Hi, hi, hi, de-am rămâne toți copii!
Arta protecției absolute sau arta siguranței perfecte sau altfel. Așa ceva ne-a citit râzând Horica de dimineață de pe un afiș (afișe, nu afisuri), (paranteza anterioară a fost din cauza lui Felix, mereu zice, mereu greșește, mereu îl corectez, e ceva ce vine neîndoios), reclamă la o companie de protecție. Ha! Artă, carevasazică? Măcar de te-ar apăra toți cel puțin ca Jackie Chan!
Ce e arta? Întrebarea a venit după vreo jumătate de oră, rămăsesem în mașină doar cu Felix, arta e ceea ce te impresionează, este frumos, îți place, i-am răspuns. Înseamnă că să mângâi cățeluși este o artă, nu-i așa? Iar am zâmbit, ba am râs, aș fi făcut-o și fără să adulmec aer de primăvară. Copilul nu poate fi contrazis nicicum, chiar dacă nu are întotdeauna nevoie de logică pentru a respira, Felix are perfectă dreptate, după definiția pe care i-am dat-o, mângâiatul cățelușilor este o artă.
Copiii, singuri în mașină. Lasă copiii singuri în mașină și o să producă energie neconvențională. Horica mută radioul pe Rock fm. Felix îl antagonizează, îi contestă alegerea, schimbă canalul, RR Muzical. Kiti nu are treabă cu alegerile fraților ei. Horica revine, Felix se încăpățânează, lui nu îi place rockul, așa zice, ci îi place muzica clasică. Horica susține inutil că muzica clasică de la șase seara în sus îl întristează. (Ultima oară nu l-a întristat, dar l-a adormit.) Între timp, îmi termin treaba, revin la mașină. Nu mă miră dansul discret al mașinii, nu mă surprinde gălăgia ce răzbate prin ferestre. Deschid portiera, vocile pârâcioase ale copiilor mă dezechilibrează subtil. Ascultăm RR Muzical până acasă.
Un fragment din Adagio de Albinioni răsună neașteptat la radio. Felix îmi cere să schimb canalul, parcă nu îi sună cunoscut, nici foarte bine piesa. Dar e muzică clasică, Felix, îi amintesc de noul lui gen muzical preferat. Aaa, zice, da? Atunci lasă, e foarte frumoasă! Nu aș paria că între un concert de muzică clasică și un mângâiat de cățeluși, Felix ar alege concertul, dar, câtă vreme alege un act artistic, sunt mulțumită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu