Un 'cotcodac' și-un 'pitpalac'

Găinușa gălbioară și penoasă pigulea semințele minuscule din nisipul încălzit de soarele blând al primăverii. Pașii ei erau mici și se desfășurau cu o lentoare molipsitoare, doi în dreapta, unul la stânga. Semințele gustoase erau numai ale ei, de aceea nici nu se grăbea să le înghită hulpav, ba își respecta ritualul de cucerire a lor, ritual ce se născuse spontan, dintr-o joacă. 'Cotcodac', striga ea veselă și țintuia cu vârful ciocului sămânța de la picioare printre firele de nisip. Sămânța, parcă însuflețită, se ascundea sub o păturică fragilă de praf de nisip auriu și își suprima temporar respirația, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. 'Cotcodac', cotcodăcea găinușa penoasă, mustăcind spre soare, mimând un 'unde-o fi poznașa?'. Iar poznașa, în calmul desăvârșit al vântului, calm redescoperit după iarna grea, stătea încă învelită de țesătura de borangic, tăcând mâlc. Apoi găinușa își ducea vesel mai departe ritualul, dând rotocoale repetate cu ciocul sămânței îngropate, până ce aceasta erupea 'neasteptat' din pământ, aducându-i bucurie simplă, domestică și spirituală găinușei, care, cu ritualul astfel încheiat, se putea bucura și organic de bogăția nutritivă și senzorială subtilă a bobului cucerit. 'Cotcodac', zicea iarăși găinușa și pășea de două ori la stânga. 

 'Cotcodac, cotcodac' se juca găinușa în nisipul cuminte când, deodată, auzi un glas dinspre soare, ce striga cu modulații armonioase un straniu 'pitpalac, pitpalac'. Găinușa ridică privirea înspre cântul nemaiauzit, dar soarele strălucitor îi arătă un mare întuneric în fața ochilor, care îi împietri și celelalte simțuri. Dar nu, auzul îi rămase intact, căci tot de sus captă același atrăgător 'pitpalac'. Când întunericul din ochi îi dispăru, găinușa, acum întoarsă dinspre soare, văzu plutind în aer o altă găinușă bizară privirii ei, mai mică, mai ștearsă la coloritul penajului, mai sărăcăcioasă. De fapt era o prepeliță și ea îi cânta găinușei, 'pitpalac, pitpalac', o chemare veselă la joacă în zbor. 'Cotcodac, cotcodac' încercă găinușa să dea din aripile penoase, dar, din păcate, trupul ei nu se desprinse de nisipul cald. Mai încercă o dată găinușa să zboare, un cotcodac mai stins îi ieși pe gură, dar încurajările prepeliței prietenoase, pitpalac, pitpalac, rămaseră zadarnice. 

Dar prepelița nu se lăsă învinsă de neputința găinușei, pentru că îi deslușise în cotcodăcit bucuria întâlnirii. De aceea coborî pe nisipul bun, îi cântă găinușei un 'pitpalac', o luă de aripile nevolnice cu aripile ei mititele și i le ridică în aer ca într-un dans omenesc. Apoi îi dădu drumul și se văzură amândouă păsările cu aripile în aer, ca-ntr-o oglindă. Prepelița le flutură ușor în fața găinușei, iar găinușa îi imită mișcările stângaci. Apoi iar și iar. Deodată, de atâta fluturat din aripi, găinușa se desprinse de pe pământ și de extaz începu să cotcodăcească necontenit. Prepelița o urmă în aer și îi întinse repede o aripioară de sprijin găinușei. Prinse de aripi, cele două păsări o luară bucuroase spre cer în sus la zbor.

Ele zboară împreună în fiecare zi câte puțin de când a venit iar primăvara, după ce împart o sămânță gustoasă, așa că să nu vă mirați dacă vreodată veți prinde cu urechea din zbor un 'pitpalac' și-un 'cotcodac', ce vin din aceeași zare.