Scânteia

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, 'Kiti, îți place cum îmi stă părul?', copila dă foarte limpede din cap că 'nu'. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, 'nu', râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.



PS: eticheta 'tenis' are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

De cu zi

Pe cât de neprefăcut este Horica în a da binețe oamenilor pe care-i întâlnește, pe atât de rezervat este Felix în a onora diversele ciocniri cu câte un salut. Astăzi, în mașină, convenim, 'bună ziua' ține de respect și bună-cuviință, nu obligă la dispoziție prietenească, nici nu testează cine știe ce aptitudine. 'Buna ziua' se cere, atât. De fapt, greșesc, cel puțin în cazul băiatului nostru mic, a saluta ține covârșitor de puterea de a-și învinge timiditatea. Afară din mașină, copilul îi întâlnește pe părinții unui coleg, iar din mimica sa înțeleg că se pregătește să le dea binețe. Nu reușește decât să le zâmbească sfios și să fluture spre ei mâinile strâns aduse sub bărbie. Nu dezavuez acest salut inedit.

Nu știu cum de mi-a stat în putere să-l conving pe Horica. Croșetam împreună un dialog pe la început de vacanță, când deodată, mai mult în glumă decât în serios, am scos de nicăieri o broderie, pe care am aplicat-o simplu, cinstit și cu bun gust de tivul dialogului lucrat cu căldură în vorbe și, atât de natural a venit ea pe corpul lucrăturii noastre, încât a rămas acolo definitiv. Fiindcă a apărut cu naturalețe, Horica este de atunci gata învoit să îmi facă bucuria să joace în echipă cu mine mâine primul meu turneu oficial de tenis. Nu am vreo pregătire specială înainte de concurs, dar am încântarea de care ziceam.

Eh, după aproape două săptămâni de vacanță limpede, nerăbdarea generică a lui Kiti ține să se arate tot mai mult. Nu plânge (încă), nici nu exprimă vădit nemulțumire, însă ne sancționează fiecare frântură de neatenție cu câte o năzdrăvănie candidă sau mai puțin onorabilă. Nici coafura nu rezistă intactă, pentru integritatea acesteia se cere o nouă despădurire drastică.

M-am adăpostit ieri sub coama unui mesteacăn bătrân, al cărui trunchi avea o circumferință impresionantă și m-am întrebat instantaneu dacă nu cumva, din cauza prea-apropierii dintre copaci, tânăra perdea de mesteceni de acasă va crește în timp prea grea, prea densă, prea sufocantă pentru ea însăși. Deocamdată privesc către arborii puieți și le mângâi cu drag din ochi prefacerea, abia-abia ajung să se atingă unii cu alții, aproape că se feresc să nu se deranjeze între ei, atât de cuminți îmi apar. Știu totuși că mesteacănul este un arbore cu creștere respectuoasă, lui îi trebuie spațiul său simplu, alungit, atât, iar vecinilor săi le oferă un soi de prietenie neinvazivă, discretă, ca umbra și șoapta sa elegantă.

Alte accente adolescentine

Îl găsesc pe Horica la terenurile de tenis purtând mimica aceea îngrijorătoare de om mânios, o cunosc prea bine și nu-mi place. Nu am nevoie să pun întrebări, trec direct la măsurile de înveselire. Această trecere cere necesar un sacrificiu - acum, îi permit să năvălească cu furie asupra mea, fiindcă mama trebuie să poarte 'vina' de a-și elibera copilul de patimă. Dezlănțuirea este de bun augur, Horica își depășește starea de iritare. Mai încolo îmi povestește frustrările, impulsurile și reprimările ce l-au mâniat, dar și răbdarea, încrederea și mulțumirea cu care s-a lecuit. Asta mă face să gândesc (și să arunc pe facebook) discret diferit expresia cunoscută, 'când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, du-te la culcare', și anume astfel: 'când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, trimite-i la culcare'! O abordare, zic, ceva mai sănătoasă în timpuri colorate și ambigue, presante și exuberante, cum sunt anii adolescenței, în care valoarea grupurilor (găștilor) este mare, iar a ieși din rând te transformă în victimă sigură. Regula are, desigur, și un corolar, pe care Horica îl înțelege din prima cu impunătoare maturitate: 'când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, lasă-i în durerea lor și vezi-ți senin de treaba ta!'

În altă ordine de idei, hai Simona, bineînțeles!

Acum aproape cinci ani, cinci, 5!

Dau peste o fotografie de acum aproape cinci ani, cinci, 5. Stau toți trei în același fotoliu, pe atunci fotoliile noastre erau muuult mai largi, și urmăresc un film. Mai întâi ne entuziasmăm-ce frumoși, apoi ne înduioșăm-ce mici, după care ne minunăm-hei, ia stai așa, Horica, ăsta de pe tine nu este același echipament de tenis cu care ai făcut azi antrenament? Urmează firesc râsul, exclamațiile de uimire, 'nu pot să cred', pentru că de șaptesprezece zile și douazecisiopt de minute Horica este mai înalt decât mine, iar acum cinci ani, cinci, 5, băiatul nostru mare era un băiețandru mititel, jucăuș, vesel, ce credea încă în Moș Crăciun și care, demonstrabil, purta echipament sportiv cu câteva numere mai mari. Sunt amuzată și, totodată, mulțumită de versatilitatea dovedită de hainele din garderoba copiilor sau, poate, de cea dovedită chiar de mine, căci sunt (încă) designerul vestimentar al copiilor noștri, pentru că, deși îmi displace totala lipsă de cochetărie, preocuparea excesivă pentru un exterior atrăgător lipsește de cele mai multe ori interiorul de atenția cuvenită. Nu mai spun de dragul de a le măsura prefacerile numai din priviri, crescute și ele, privirile noastre, la rândul lor, gata să compare, ah, pui scumpi, frumoși și minunați!

Friday fact: știați că o zi pe Mercur durează aproximativ cât 59 de zile pe Pământ? ***

Felix este în fotografiile de mai jos, la antrenamentul de ieri, însă Horica este cel care a câștigat, tot ieri, un meci de tenis care l-a dus în sferturile de finală. Cum eu îl însoțesc de obicei la meciuri, l-am ținut pe tati la curent cu scorul prin Facebook, ca într-un live streaming, în momentele decisive chiar punct cu punct. Emoțiile sunt mari când meciul este strâns, Horica a fost condus cu 3-0 în primul set și cu 4-1 în al doilea set de un adversar puternic la cei 23 de ani ai săi, însă băiatul nostru le-a câștigat pe ambele. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi, ci despre egrete albe. Glumesc, desigur, am scris ieri despre ele. Totuși, considerând frumusețea universală a acestor păsări și totodată aplecarea mea de a căuta frumusețea necomplicată a vieții, aș putea spune că, într-un fel discret, astăzi tot despre păsări vorbesc. Ha. Frumusețea.
 
Felix îmbrățișează cu un gest larg rondul în care lalelele se dezvăluie tot mai mult, pentru că și lui îi plac florile, poate fiindcă vede că îmi plac mie și, dintr-un soi de mimetism voit, explorează inconștient căi tainice de consolidare a iubirii, sau pur și simplu pentru că are deja propriile sale criterii estetice după care înțelege dihotomia de percepție frumos-urât. Dar gestul mic și grăitor al îmbrățișării nu este totul, varietatea mare de culoare, ah, culoare imposibil de intuit în uniformitatea cromatică a bulbilor cumpărați astă toamnă, spun că surpriza descoperirii unei alte diversități îi stimulează copilului imaginația, el îmi încearcă putința de a mă juca, căci vede lalelele crescând mari,
treptat, ca să-mi dea mie șansa să mă adaptez la fantezia jocului său, întâi până la genunchi, apoi cât omul, casa, valul, ca în final, când eu nu-mi mai pot depăși propriile limite, să însuflețească trupa de lalele și să o împrietenească cu ceilalți eroi imaginari ai săi, fiindcă de o trupă bună, blândă și, bineînțeles, frumoasă de lalele poți oricând să te însoțești în viață, precum și-n poveste.


***National Geographic

O stare de grație

Preîntâmpinare: acest articol nu este despre tenis, așa cum ar putea părea, ci despre o stare, o stare de grație. Fiind despre o stare a autorului, a se considera caracterul puternic subiectiv și elogios al textului.

Mic preambul: sportul de performanță, în general, iar tenisul, în particular, cere astăzi o prea-nesănătoasă încrâncenare, așadar, în condiții obișnuite de antrenament, a spera la accederea în topurile sportive regionale și universale este nerealist. Din păcate, simțul realității lipsește adesea părinților orbiți de imaginea proeminentă din ochii lor a propriilor copii, de unde apare necesitatea, frecvent dramatică, a nașterii unei surse persistente de nefericire generală.

Cuprins propriu-zis: ajuns întâmplător să joace într-un turneu de juniori profesioniști de tenis, Horica și-a făcut apariția pe teren cu seninătatea și bucuria, dobândite de curând, cu care ajunge la antrenamente. Astăzi, după o vreme mai tumultuoasă, stinsă din fericire mai demult, Horica găsește în sportul pe care îl practică doar stările de bunăstare, comunicare și prietenie, nicidecum accentuarea nefirească a spiritului de hipercompetitivitate. Ceea ce e bine, deoarece înverșunarea nu are de ce se naște, iar a câștiga nu este un scop în sine, ci are numai caracterul de lealitate pe care, dintr-o firească și dezirabilă grijă, părinții îl caută ducându-și copiii pe terenul de sport. Ca atare, în spațiul în care predomină energia negativă a încrâncenării, anume, spațiul unei competiții sportive de juniori, imaginea ludică a tenismenului Horica este receptată cu curiozitate și zâmbete, dar și cu invidie și ironii răutăcioase. Copilul înfruntă în sferturi de finală un băiat mai mic, la statură și vârstă, însă trupul acestuia în mișcare și mimica sa vor să intimideze matur prin aroganță, aroganță dată de antrenamentele intensive și numeroase, deasemenea de un număr impresionant de turnee jucate. Din fericire, aceste amănunte nu sunt neapărat sesizate de băiatul noastru ori chiar de sunt, acesta le tratează cu o dulce și sănătoasă indiferență.

Horica face încă dinaintea începerii meciului observația că adversarul căruia i se opune este foarte experimentat, iar această observație îl eliberează de presiune și emoție și îi dă libertatea de a fi el însuși, de a se bucura în voie de joc. Nici nu mă miră, așadar, exteriorizarea acestei bucurii, căci nu mă poate uimi prin ghidușiile sale propriul meu copil, nu pentru că acestea ar fi neapărat previzibile, ci pentru că îi știu ingenuitatea în a se veseli. Lovește mingea cu inteligență, zâmbind imediat după punctele frumoase, demonstrează atenție crescută și creativitate în joc. Deși se joacă tenis pe toate cele cinci terenuri, se creează o rumoare înspre meciul meu vedetă, ceea ce duce la închegarea unui mic public entuziasmat de meciul foarte frumos. Un domn antrenor cunoscut în lumea tenisului românesc îl anunță pe tatăl lui Horica, 'trebuie să-l vezi, este absolut flamboaiant copilul tau'. Și într-adevăr, Horica este atât de inspirat în jocul său, plin de imaginație și divers, atât de dezlănțuit și încrezător în sine, încât întoarce soarta meciului, egalându-și la seturi adversarul și, totodată, întoarce capete pline de admirație către el.

Se joacă set decisiv, acesta începe cu același Horica în forță, în stare de grație, apoi, către final, băiatul se pierde într-o epuizare fizică, dar și psihică, dată poate de emoția de a învinge și de lipsa de experiență de joc sub presiune, presiune care apare în momentele decisive oricât de lipsit de încrâncenare ai juca. Așadar Horica pierde meciul, 3-6, 6-3, 3-6, într-o simetrie covârșitoare de scor, simbol al unei armonioase înfruntări spirituale, incontestabila forță a antrenamentului intensiv împotriva încântătoarei tării psihologice a bucuriei. Să aparțină oare primei dintre forțele de mai sus supremația, așa cum aparent se înfățișează ea prin concretul scorului obținut, ori să fie ea doar un seducător miraj al vanității omului?

Epilog: rămâne cum am stabilit încă de la început, acest articol este despre o stare, o stare de grație a autorului.





Later edit: O nota poetica superba pentru articolul meu, scrisa parca pentru mine de prietena mea, Sabina, aici: "Există o eleganță aparte în zbaterea sa sortită eșecului. Fragilitatea ca expresie a puterii de a continua.
Chiar dacă nu caștigă vreodată.
Pentru ca nimeni nu câștigă. Victoriile noastre sunt la fel de mărunte ca secunda în care fluturele a ajuns în punctul cel mai de sus al geamului. 
Nu continuăm ca să învingem,  ci dintr-o necesitate interioară ușor de transformat în bucurie, în  joc și în fericire.  În ceva ce se poate dărui celor în jurul nostru.", 

Atitudinea pozitivă în tenis

1-0, 2-0, 3-0, 4-0. Nu sunt bine pregătită să îi fac față onorabil. E încrezător, optimist, glumește satisfăcut pe seama jocului meu necompetitiv astăzi, ce-i drept. Copilul meu joacă pe terenul de tenis un rol dublu: este eroul-jucător și este comentatorul, adesea hâtru, al propriei sale interpretări. Îmi plac glumele lui, îmi place atitudinea lui pozitivă, însă sunt sceptică în ceea ce privește rezultatul comportamentului său exuberant, excesiv vocal. Tenisul este un sport greu, în afara tehnicii, tacticii și strategiei de joc, pentru care trebuie să fii bine pregătit și neapărat concentrat, ai nevoie de un psihic echilibrat, care să nu te infunde în deznădejde, în cazul unei erori, și care să nu te entuziasmeze exagerat, în cazul unor avantaje de moment.


4-1, 4-2, 4-3. Băiatul rămâne excesiv vocal, doar că devine un comentator autodispretuitor, lipsit de încredere, care se blamează și se revoltă în neputința-i temporară. Nu îmi place patima lui, cât de eficientă ar putea aceasta să fie?
 
Atitudinea pozitivă se construiește. Comportamentele noastre impulsive sunt efectul atitudinii față de evenimentul-cheie. Imaginează-ți, Horica, rezultatele unor comportamente-efect ale unei atitudini pozitive! În acest caz, mă aștept la niște rezultate pozitive. Confirmă-ne, Horica, apariția rezultatelor negative ale comportamentelor-efect, ce se întâmplă ca urmare a unei atitudini negative!


Dar cum influențăm atitudinea, fiindcă știm că aceasta nu ține numai de educație, cunoaștere, ci ține și de temperamentul înnăscut, mai ales în competiții, în general, și în cele sportive, în particular? Deoarece atitudinea pare a fi într-o relație directă cu comportamentul și cu rezultatul lui, este intuitiv să ne propunem să modificăm comportamentul, acea variabilă maleabilă, supusă adesea voinței, așadar rațiunii. Pentru a modifica un comportament este necesară analiza lui amănunțită, care ne va da o măsură obiectivă a acestuia, ceea ce înseamnă măsurarea concretă, neemotionala, cu ajutorul unor instrumente neutre, imparțiale a comportamentului. Această analiză ne pune în față dimensiunile comportamentului, ceea ce ne înlesnește construirea unei strategii de influentare a lui, în sensul dorit.

În cazul sportivilor-copii, poate și în alte cazuri, interferența avizată sau, cel mai des, neavizată a părinților în manifestările copiilor tinde să fie foarte mare, este profund emoțională și mult mai puțin rațională, din motive lesne de înțeles. Ca atare, chiar dacă inputul părintelui este pozitiv, copilul se găsește nedorit în mijlocul unui dezechilibru interior, pentru că trăirile sale din momentele jocului sunt ale sale și numai ale sale și sunt resimțite intens, iar în funcție de puterea de empatizare a părinților săi, acestea tind să le echilibreze pe cele ale părinților, adică se adaptează unor condiții noi, nenaturale. Așadar, împotriva intuiției, intervențiile părinților în comportamentul copilului lor îl pot împovăra suplimentar pe acesta, iar construirea atitudinii lui pozitive devine mai dificilă.


Într-un sport ca tenisul, victoria și înfrângerea depind de câte un număr. Numărul care te face învingător reprezintă procentul de puncte câștigate, în același fel, procentul de puncte pierdute te numește învinsul unui meci de tenis. Prin urmare, nu îți este interzis, ție, jucătorule de tenis, să greșești o lovitură, să pierzi un punct. Acest lucru nu este cel mai simplu de înțeles și de acceptat fapt de către copilul care joacă tenis, întrucât percepția acestuia față de eroare este negativă și valoarea negativă este amplificată de balanța ce se inversează spontan în defavoarea lui și în favoarea adversarului său, căci, e simplu, un punct pierdut dintr-o eroare de unul înseamnă un punct câștigat cu ușurință de celălalt. Totodată, presiunea care se pune pe sportivul-copil pentru dobândirea unei tehnici cât mai aproape de perfecțiune este foarte mare și, adeseori, eroarea de tehnică este condamnată. Dar să nu uităm, nu devii câștigătorul unui meci de tenis niciodată prin obținerea unui procent de 100% de puncte câștigate. În concluzie, copil drag, îți este permis să greșești, nu îți datorezi scuze, nici autoinvinuiri ție însuți!
 
Din faptul că, indiferent dacă câștigi sau pierzi un meci de tenis, vei acumula un număr destul de mare de erori și puncte pierdute, rezultă că prăbușirea echilibrului interior al jucătorului de tenis este simplu explicabilă și este o funcție discontinuă, fluctuantă și neapărat nenulă. Consecința acestei evidențe, pentru construirea și menținerea atitudinii pozitive pe tot parcursul confruntării, este antrenamentul pentru acceptarea greșelii, evident dublat de antrenamentul tehnic, tactic și strategic de joc.



6-4, Horica câștigă în cele din urmă primul set, nu știu dacă ar fi făcut-o în condițiile unui adversar mai puternic decât mine, dată fiind atitudinea negativă ce l-a cuprins din cauza iminenței pierderii setului. Propun o mică pauză de analiză comportamentală a momentului critic de joc. Îl conving că îi este permis să greșească, pare să înțeleagă și observăm că erorile sale s-au produs pe un fond de pierdere a atenției și concentrării, din cauza autoinvinovatirii, interioară și exterioară. Izolăm din foaia virtuală de analiză, dimensiunea de autoinvinovatire exterioară (excesul de cuvinte aruncate împotriva lui însuși) și hotărâm să modificăm această dimensiune și anume, îi propun să se concentreze, în afară de joc, pe reținerea oricărui comentariu negativ sau pozitiv pe tot parcursul întregului set ce va urma, comportament pe care doresc să îl obțin și să îl întăresc cu ajutorul unei recompense extrinseci, în prima fază.
 
6-4, 6-1, Horica încheie în liniște meciul împotriva mea, respectând înțelegerea avută și probând ipoteza de lucru, cea considerată ca una probabilă și anume, atitudinea pozitivă se poate construi prin modificarea comportamentului-efect al atitudinii negative.

Are cinci ani, o rachetă de tenis în mână si vrea o cupă. Din aur.

În sfârșit râde. Nu doar zâmbește, ci râde. Ha, ha, de la limuzina de jucărie cea nouă, premiu pentru bună-(ne)așteptată purtare, dar mai ales de la cupa lui de 'aur'.

Știu că se poate, ba, mai mult, e foarte probabil să râdă în curând iarăși, doar asta face cel mai bine sau aproape cel mai bine de mii și mii de ore și ori de când se știe. Însă ceva mai încolo, acum plânge de neconsolat. Plânge de nestăvilit. Și plânge obosit. Da, da, plânge de oboseală, sub formă de lacrimi pentru toate micile nefericiri de copil. Ba că unde-s cupele, ba că mai stăm mult, ba că eu de ce n-am primit cupă? E primul lui concurs de tenis și e dornic să dobândească o cupă 'aurita'. Nici să câștige, nici să acumuleze puncte, nici să le contorizeze, nici premiile, biscuiții, ciocolatele, sucurile, nici măcar diplomele. Cupa însă este motivul ce-l face să fie cel mai ascultător Felix de pe lumea de Felicsi multifatetari. Cupa din 'aur' este ceea ce își dorește cel mai mult și ar vrea să câștige meciuri numai ca să fie a lui.

Concursul a început de ceva vreme, copilul joacă cu spatele la masa cu trofee și premii, arbitrul îi reamintește când și când să întoarcă privirea spre terenul de joc, când aceasta se pierde, și se pierde, printre biscuiți și ciocolate și, să nu ignorăm, cupe. Fileul este reprezentat de jaloane multicolore din plastic moale, limitele terenului de joc sunt evident marcate, dar cine are timp să țină cont de ele, iar mingile sunt mai mari decât cele obișnuite și moi, din burete, ce drăguț! Se joacă concomitent câte patru meciuri, care adună mai repede cincisprezece puncte este declarat învingător. Copiii au între cinci și opt ani și sunt mai înverșunați sau mai visători. Unul cu siguranță visează la o cupă aurită.

Festivitate de premiere. Toți copiii primesc premii și diplome, numai primii trei, cei cu cele mai multe meciuri câștigate, vor strânge în brațe cupele din 'aur'. Felix citește pe diplomă: locul patru. Izbucnește în plâns și fuge din cadrul festiv. Copiii, îndemnați de profesor, scandează în cor, Fe-lix, Fe-lix. Degeaba, copilul e supărat din cale afară, s-au terminat cupele exact în fața lui, ce ghinion!

Dar acum Felix râde. Râde pentru că înfrângerile nu l-au supărat decât în măsura în care i-au interzis accesul la o cupă. Însă acum el strânge în mâini o cupă din 'aur', așadar de ce n-ar râde? Că ne-am pus paltoanele de iarnă pe noi ca să înfruntăm prima ninsoare a iernii și să-i cumpărăm o cupă de la mall, asta mai interesează pe cineva? Cu siguranță pe Felix nu, doar și-a meritat cu prisosință cupa, nu?

Pledoarie pentru a lasa copiii sa vorbeasca

Felix a inceput sa citeasca cuvinte din trei litere, he's a good reader, spune Jon. Citeste toate combinatiile de trei litere de pe masini, ii vad neobisnuita usurinta de a citi intr-un cuvant chiar si aranjamentele de cate trei consoane, usurinta pe care imi place sa o asociez cu faptul ca s-a nascut intr-o tara a carei limba abunda de cuvinte cu (prea) multe consoane. Nu ma tem ca va citi romane pana va incepe scoala, peste aproape doi ani, dar sunt avertizata de jur imprejur ca se va plictisi in clasa intai. In general, asta e un motiv de impaunare printre parintii de gradinitari batrani. Nu e cazul nostru.

Copiii nu se plictisesc in clasa intai fiindca stiu sa citeasca cateva cuvintele si sa scrie niste numere. Copiii nostri se plictisesc in scoala din alte motive. Cel mai frustrant motiv din lista mea virtuala este acela ca ai nostri copii nu sunt lasati sa se exprime liber. Pare mult mai simplu, in definitiv este rezonabil sa vrem simplitate, sa conduci tu, profesorul, lectia in clasa. In adevar, copiii sunt surse inepuizabile si superbe de idei, de teme, de intamplari ce pot, si poate nu ar fi chiar rau, sa insemne schelet de lectie frumoasa la scoala. Cand copilul spune ceva, el creeaza, el ne vorbeste despre sine, ne invata despre mintea de copil. Daca nu il ascultam sau daca ii inhibam dorinta de a ne spune, ne indepartam de fiinta cu trup miniatural si minte cristalina. Ajungem astfel pe taramuri indepartate, aride, triste, pentru ca asa sunt locurile fara copii, de unde ne privim copiii prin ochelari cu lentile hiperajustate, prin care ii vedem mici, viermuiti unii intr-altii, monocolori si greu de deslusit. Strigam si din ultima alveola pulmonara catre ei, ca sa ne auda, iar ei isi strang in palme urechile de teama sa nu surzeasca, atata dizarmonie se naste intre noi.

Dar copiii, impotriva credintei devenita cliseu ca 'scoala omoara copilaria', continua sa se joace. Nu, scoala nu omoara copilaria, ci noi, oamenii mari ai scolii, omoram sadici copilaria. Ne mai si mandrim cu asta, cel care ii stinge mai curand si ultima suflare, devine cel mai apreciat dintre toti. Bravo, felicitari, te imbracam in buchete magnifice de flori si iti croim cale moale si incantatoare de lauri tie, om mare si puternic!

As vrea sa aud mai multe glasuri de copil, jucandu-se si vorbindu-ne despre jocul lor acasa si la scoala. In clasa netulburata nici macar de o suflare, vad prea multi copii cu sufletele golite intempestiv. Cine isi doreste asa ceva in realitate?

***

Intamplare. Haioasa si educativa, in special pentru adulti. Sau intamplare cu copil fara buna-cuviinta, pentru unii. Nu pentru mine, asta-i limpede. Sunt mama copilului "fara rusine". Glumesc.

Gradinitarii joaca de-acuma tenis. Sunt gradinitari batrani. Ei (se) joaca tenis, ca asa e firesc la varsta lor. Primesc note, dar ele nu sunt decat niste ecouri ale numerelor de care au auzit incercand sa-si numere degetelele, apoi sa numere diverse obiecte insiruite. Asadar, nu se sinchisesc prea tare de ele.

Felix arunca racheta de tenis pe jos. Nu e suparat sau nervos, poate doar impulsiv, oare testeaza ceva? Un profesor il vede si il cheama la el, pe ton bland. Asta este un amanunt important, Felix nu raspunde frumos celui care il admonesteaza. Respir usurata, ma bucur pentru profesor ca e linistit. Asadar Felix se apropie zambind de profesor, care il ia de maini si ii spune o poveste. Povestea este despre un moment din copilaria sa mai putin imbelsugata, despre o dorinta puternica de a avea propria lui racheta de tenis, despre o seara in care un angajat al clubului sportiv in care copilul de atunci juca tenis a aprins un foc mare (amanunt fericit care a prelungit inca putin rabdarea lui Felix), foc menit sa arda complet rachete de tenis distruse, din lemn pe atunci, despre disperarea de a scoate din foc o racheta prea uzata a copilului pentru implinirea dorintei. Cam atat a ascultat cuminte povestea copilul de azi, apoi s-a plictisit si s-a smuls zambind din mainile profesorului, fugind vesel la joaca catre o fetita cu codite si gurita larg deschisa de bucurie. Profesorul a ramas dezamagit pentru ca Felix nu a prins morala povestii, am incercat sa il scuz spunand ca e prea mic pentru a intelege atata complexitate.

Ora a continuat linistit, apoi s-a incheiat. Am imbracat baiatul si am iesit salutand amandoi pe fiecare in parte. Cand a ajuns in dreptul profesorului de mai sus, Felix a strigat vesel si fugind, lasandu-ma pe mine in urma cu parere de rau pentru dezamagirea din mimica profesorului: la revedere, racheta arsa! Concluzie? Copilul, obraznic? Nu, nu cred! Copil necuviincios? Nu chiar! Sa fi fost poate mesajul pentru copilul de gradinita prea ambalat? Hmmm.

Băi de soare şi oxigen într-o dimineaţă de august

 Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău),  şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
 
 
 Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
 
 
 Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
 
 
 'O ştii pe fata în alb?'
 
 'Nu, de ce?'
 
 'Atunci lasă, nu e nimic!'
 
 'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'
 
 'Daaa?'
 
 'Da, de ce?'
 
 'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'
 
 '???'
 
 
 Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

I don't wanna use my head!!!

In misiune de salvare a prietenului lor, jucariile s-au trezit brusc in fata unei usi incuiate. 'Use your head!' i-au strigat dinozaurului Rex, un tip cam fricos pentru specia inspaimantatoare din care face parte, lasandu-ne astfel sa credem ca Rex ar putea nascoci cu mintea sa o solutie pentru a trece de usa. Acesta, terifiat, a strigat 'I don't wanna use my head' si il inteleg perfect intrucat prietenii lui i-au folosit la propriu capul pe post de arma de distrugere a usii ce le statea in cale.

Aceasta este o scena din Toy Story 2, film pe care Horica l-a vazut atat de des intre 3 ani si 5 ani incat putea sa reproduca fraze intregi, dialoguri complete intre diverse personaje. Evident, nu e nimic iesit din comun sa invete pe de rost niste replici cand le repeta si le repeta iar si iar, poate doar ca sunt in engleza iar el nu era inca vorbitor de engleza pe atunci.

Mi-am amintit de astea urmarindu-l astazi la ora lui de tenis exprimandu-se mult mai coerent si mai inteligent decat a facut-o pana acum si realizand ca maturizarea copiilor se produce in trepte destul de clare pentru niste ochi atenti si grijulii pentru dezvoltarea lor. Stiu ca tot ceea ce face el, ca si ceilalti copii, contribuie decisiv la educatie fie ca e lectia de istorie sau romana, romanul in limba engleza pe care-l citeste, piesa de rock pe care se straduieste sa o desluseasca din partitura ca sa o redea cu chitara, orele de tenis, problemele de matematica pe care le discutam impreuna. Si descopar cu bucurie ca efortul de atentie si concentrare depus in fiecare activitate isi merita tot chinul. Mintea devine o biblioteca mai organizata, conexiunile ce te duc spre gasirea de solutii la probleme sunt mai numeroase, creativitatea este stimulata. Sa-l ajuti pe copil sa constientizeze daca (inca) nu sa si accepte dificultatile lui specifice in rezolvarea unei anumite probleme este un alt pas spre o dezvoltare armonioasa.

Si sa leg faza din Toy Story de ora de tenis si educatia lui Horica ne-am distrat de dimineata impreuna concluzionand ca jocul de tenis al lui Horica a aratat mai putin bine pana de curand intrucat acesta a refuzat fiind un tip mai fricos sa isi foloseasca mintea in joc copiind temerea lui Rex cum ca 'I don't wanna use my head'. In cele din urma a cedat la rugamintile si insistentele mele si si-a pus concentrarea, mintea la treaba iar uimirea de a nu i se sparge capul atunci cand il foloseste l-a coplesit.

Si ca sa vedeti ca si copiii, ca si Rex, se mai plang disperati cateodata ca they don't wanna use their heads, la fel si Horica, mai cracneste uneori. De aceea de fiecare data dupa ce terminam problemele de matematica (cel grele, de concursuri) il intreb incurajator daca, nu-i asa, ca dupa ce terminam te simti un pic mai destept? De obicei sta un pic pe ganduri, apoi e de acord cu mine.

La tenis cu mami

Zi de toamnă cu soare şi tenis în Bucureşti, la arenele BNR, acolo unde ajungi după ce te încurci puţin pe străduţele umbrite de copaci bătrâni şi case frumoase din loc în loc, străduţele cu nume de doctori ascunse în spatele Bisericii Sfântul Elefterie. Eu nu m-am încurcat, l-am plimbat cu căruciorul lui de bebeluş pe Horica mult pe străduţele alea. Nici Felix nu s-a încurcat în străduţe pentru că m-a însoţit pe mine, scos mai devreme de la grădiniţă astăzi pentru motivul ăsta. Nici chiar Alina cu Kiti nu cred să se fi încurcat în prea multe nume de doctori celebri sau mai puţin fiindcă nu s-a plâns de asta şi a avut la ea instrucţiunile mele clare.

Deci doi dintre copii m-au însoţit la sferturile de finală ale turneului Bcr Open. Ne-am ales o lojă, cea mai apropiată de accesul în tribune ca să fiu prevăzătoare şi să ne asigurăm ieşirea urgentă din mediul în care liniştea desăvârşită este obligatorie în cazul în care unul dintre copii ar strica vreun echilibru înconjurător, oricare ar fi acela. Alina a condus-o doar pe Kiti până la mine astfel că am ajuns în loja respectivă singură cu copiii aşa cum Căti, m-a asigurat, n-ar fi avut îndrăzneala s-o facă vreodată. Mărturisesc că nici eu nu aş putea să o duc pe Kiti oricând, oricât şi oriunde să fie spectator iar astăzi, dacă drăguţa a avut ce aplauda a fost numai pentru că era într-o dispoziţie propice, în plus fiind şi cam obosită fizic după o plimbare lungă, dar lungă.

Eu am ocupat un loc în loja aleasă, Kiti l-a ocupat pe cel din dreapta mea iar Felix n-a ocupat nici un loc, în schimb a cucerit două loji, pe cea în care ne-am instalat şi pe cea alăturată, goală deci atractivă. El nu poate să stea nemişcat în astfel de cazuri aşa încât a urcat şi a coborât scări, a mers în patru labe pe culoarele lojelor şi chiar s-a târât pe sub scaunele de-acolo culegând şi fărâmiţând bucăţi sparte de vopsea de pardoseală. L-am lăsat în pace deşi am fost nevoită să îl atenţionez să scadă volumul şi să ascundă mişcarea de mai multe ori. Kiti a urmărit mişcarea de pe terenul de tenis, nu cu prea mult interes dar cu suficientă detaşare ca să mă lase să mă relaxez. În timp, s-a făcut tot mai mică pe scaunul ei şi s-a scurs din el uşor până capul împopoţonat cu o bentiţă roz cu floricică lateral şi-a găsit pernă caldă în picioarele mele, acolo unde a şi adormit tun de nici exploziile de aplauze survenite ritmic nu au clintit-o. Felix şi-a continuat joaca şi foiala până ce somnul plin şi greu al surioarei lui l-a molipsit şi pe el. Aşa că, cu singura mână abia pe jumătate disponibilă i-am tras între scaune geanta mea plină de haine, jersee şi şaluri şi i-am oferit-o pe post de altă pernă. La început Felix a refuzat-o dar mai apoi oboseala acumulată în mai mult de jumătate de zi a învins şi l-a adormit şi pe el aproape instantaneu cu acceptarea pernei improvizate. Mi-ar fi plăcut să îmi facă cineva o poză cu piticii dormind mai mult sau mai puţin pe mine şi în afară de faptul că mă ţineau aproape imobilizată, am putut să urmăresc încântată meciul adevărat de tenis.

Până când a trecut ceva vreme de când prea bine adormiseră copiii şi am început să mă întreb oare ce mă fac dacă se trezeşte Kiti însetată şi cerând apă şi Felix încă doarme. Care treabă chiar aşa a stat, deci Kiti a deschis brusc ochişorii, m-a apucat de bărbie şi cu voce îngroşată de somn mi-a cerut apă. I-am răspuns că apă nu mai avem încă de acum mai bine de o oră, atunci când ai băut-o tu pe toată şi, bucuroasă că a renunţat înţelegătoare la apă, m-am hotărât să trezesc piticul ca să o iau înaintea...dar să nu cobim. Toată această mişcare s-a produs cu discreţie maximă şi consideraţie pentru regulile impuse. Numai că Felix, indispus de trezirea forţată, a început să plângă smiorcăit şi doar cu mângâieri şi dragalasenii gândite am reuşit să îi ţin volumul la minim pentru încă câteva minute până am profitat de o pauză ca să ieşim rapid din scenă.

Înapoi în maşina noastră încăpătoare ne-am regăsit liniştea şi am pornit-o spre casă unde l-am aşteptat pe Horica şi Căti cu masa.

Nişte poze de la tenis, Felix într-o pauză cu muzică şi dans, Kiti scrutând zarea gata să cadă în vise şi tot Kiti urmărindu-l pe fratele mai mare de dimineaţă la antrenament şi visând cu ochii deschişi în maşină.

Azi: despre Horica

Uite-l pe iubitul meu Horica cu zâmbetul larg pe faţă în aşteptarea meciului de tenis ce urmează. Ce contează cu cine joacă, nu îl mai interesează asta decât ca să ştie după cine să se uite. Deşi nu e un băiat timid, de fapt este tot ceea ce înseamnă opusul lui timid, de câte ori stă în aşteptarea meciului ce urmează mă roagă să schimb câteva mingi cu el pe unde-om fi, trotuar, şosea, iarbă, adică mă preferă pe mine tuturor copiilor ce stau acolo în aşteptare activă. Horica e copilul visător, curios, responsabil, pasionat, deasemenea uşor stângaci, genul Pierre Richard, dezordonat, un pic fricos, cumnatul meu e de părere că Horica înseamnă inocenţă. Ei bine, ce mult l-am iubit astăzi la tenis redescoperindu-i toate aceste însuşiri! A intrat pe teren alături de adversarul lui, încă descopăr rar câte un băiat de vârsta lui cu mai puţină experienţă, zâmbind, apoi chiar a izbucnit în râs, la fel am făcut şi eu, când s-a împiedicat de, chiar nu ştiu de ce, probabil de nimic sau de sine însuşi şi a căzut cu nasu-n zgură aproape la propriu în timp ce alerga în jurul terenului iar căzătura lui venită de niciunde a contrastat puternic cu mişcările pline de siguranţă şi autoincredere ale viitorului său oponent. Am fost şi încă mai sunt uneori şi eu maestră în crearea de situaţii 'delicate' în care protagonista stângăciilor am fost sau sunt chiar eu astfel că buna-dispoziţie pe care mi-o produce o întâmplare de genul ăsta este oarecum justificată şi nu are nimic de-a face cu râsul răutăcios sau mai ştiu eu cum. Până acum a fost ce mi-a plăcut.

Ce nu îmi place? Nu îmi place la turneele astea de copii să văd părinţi proşti şi răi. Am cochetat şi eu la început cu ideea de a deveni un părinte prost şi rău. A cocheta însă nu e cel mai potrivit verb întrucât eu nu am căutat înadins să devin prost şi rău. Dar nici n-am devenit (sic)! Acum că am lămurit că nu sunt părintele pe care nu îmi place să-l văd, aflaţi că observ cum mame sau taţi ambiţioase/ambiţioşi, complet nesportive/nesportivi cel puţin după aparenţe (aici trebuie să subliniez cu tristeţe faptul că destul de mulţi părinţi ce îşi însoţesc copiii la sport sunt ba supraponderali, ba cu ţigara în gură, ba ambele) îşi îndeamnă cu agresivitate şi ignoranţă copiii să joace bine dând sfaturi tehnice pe care le reproduc uneori potrivit, alteori ca nuca-n perete aşa cum le-au auzit ei în gura antrenorilor. De cele mai multe ori copiii destinatari ai acestor impulsuri se răzvrătesc repezindu-şi fără milă părinţii care nu se lasă mai prejos întrucât raportul de forţe în familia neaoşă cu copii este bine înrădăcinat şi cunoscut escaladând prosteşte un conflict inventat din mândrie, prejudecată, lipsă de fair-play şi lipsă de empatie. Asta a fost ce nu mi-a plăcut.

Dar, iară, m-am bucurat de bucuria lui Horica şi m-am amuzat de strigătele de încurajare pe care şi le-a oferit cu generozitate copilaşul meu că tare mai erau din suflet şi din gât tare că l-a făcut pe arbitru să îl admonesteze 'elegant', "mai încet, bă, cu strigătele!". Apoi, condus la sânge la scor de adversarul său mult mai bine clasat, în fapt un scor drept dar neconcludent pentru aspectul bun al jocului, Horica nu mai contenea cu 'te rog', în sus, 'multumesc', în jos, 'scuze', în dreapta, 'te superi dacă...', în stânga iar acest tip de comportament este, credeţi-mă, foarte rar întâlnit la copii care se exteriorizează negativ şi necontrolat mult mai uşor decât adulţii. Aşa că aş fi putut să nu mă bucur?

Între timp Kiti a luat metroul spre Sun plaza, oare aşa îi zice?, unde împreună cu Alina au urmărit Toy Story 3 în variantă 2D, dublată, alternativa mai nefericită a lui 3D, nedublată însă mult mai convenabilă pentru păpuşica Kiti care nu poartă ochelari de nici un fel pe nas şi care nu cunoaşte limba engleză. Şi tot între timp Felix care mi-e încă însoţitor permanent (până la 1 septembrie când începe grădiniţă detaşându-se de mine câte 4 ore pe zi) a orbitat haotic în jurul soarelui său, adică eu, găsindu-şi diverse activităţi distractive, exploratorii plin de expansivitate. Ba chiar a îndeplinit cu bucurie şi emoţie sarcina de a se îndepărta 20 de metri de mine să îşi cumpere singur o sticlă de apă plată. Emoţii mi-a dat câteva întrucât s-a căţărat de nenumărate ori pe nişte bănci monstruoase de fier a căror bare formatoare se terminau înfricoşător la capete prin nişte ascuţişuri criminale. Şi care, apart from the point, aşa cum a zis Horica nu contează unde şi când, făceau parte, băncile, dintr-un peisaj absolut terifiant compus militieneste din beton şi fier în abundenţă de te lua cu frig şi ameţeală, peisaj de penitenciar comunist şi anume baza sportivă Dinamo.

Horica şi-a terminat meciul pierdut cu faţa lui zâmbăreaţă şi cu un ultim 'haide' uşor autoironic aruncat odată cu mingea finală, după care şi-a pieptănat jumătatea lui de teren şi a revenit la baza-mamă cu care a plecat grăbit în întâmpinarea surioarei pentru completarea echipei diurne a familiei. Şi ca să închei scârţâiala mea de vioară poetic şi rotund spun: iată-l acum pe scumpul meu Horica cu căştile pe urechi şi chitara în braţe stând aplecat asupra metronomului care îi dă un ritm congruent numai de el auzit şi exersând absorbit şi pasionat o bucată muzicală şi care îmi observă privirea aţintită asupra lui pentru care mă răsplăteşte cu faţa lui zâmbăreaţă şi senină.

Pene blonde din babe ramolite si isterice

Iar au plecat porumbeii eliberaţi intenţionat de data asta de Horica. Sunt, de felul lor, nişte porumbei mai aiuriţi pentru că nu se orientează prea bine în spaţiu. Sunt fotomodele în lumea lor, a porumbeilor. Sunt albi imaculaţi, au cozi ca nişte evantaie dar sunt bleguţi, s-au rătăcit. Horica îi aşteaptă încă. Mai sunt câteva ore ca să egaleze perioada primei lor dispariţii. Şi mie mi-au dispărut ieri papucii. I-am dat jos din picioare lăsându-i la marginea patului în care am urcat să urmăresc un meci de tenis la televizor. Când am vrut să cobor din pat nu i-am mai găsit. Felix şi cu tatăl lui dormeau în dormitor. Da, uneori mai dorm amândoi în camera de zi. Horia citea o carte iar Kiti învârtea o elice. I-am privit pe amândoi suspicioasă şi am ales-o pe Kiti ca suspectă principală în dispariţia papucilor mei. Horia m-a chemat în curte să ne jucăm. L-am şantajat, vin dacă mă ajuţi să-mi caut papucii. A acceptat compromisul şi am purces în căutarea papucilor. Sub canapea, după uşi, în sertare, în frigider, în coşurile de gunoi (nu v-am spus că colectez gunoaiele?), în maşina de spălat vase, în wc, în debara la pantofi (poate n-ar fi fost rău să încep de aici). Unde or fi, parc-au intrat în pământ. Unde sunt papucii mei, Kiti? Kiti m-a luat de mână şi m-a dus în debara. Acolo şi-a luat pantofii ei de pe un raft gata să plece undeva. Ha, ha, nu plecăm nicăieri păpuşică, cu un zâmbet îngăduitor către Kiti, a crezut că plecăm undeva, cu un clipit de ochi complice către Horica. Mă rog, a mai durat ceva căutarea noastră deja devenită disperată cât am reevaluat fiecare loc posibil. Până când am ajuns din nou la debara. Unde Horica mi-a găsit papucii. Păi nu mi-a răspuns Kiti la întrebare?

Ce vă place la Kiti? Este rândul lui Kiti să stea în faţa clasei iar colegii ei să răspundă la întrebare. Este frumoasă cu părul ei! Se îmbracă frumos întotdeauna!
Ce vă displace la Kiti? Face gălăgie!

Ţie ce îţi place la Kiti, Felix? Că face ''iiiii'' şi râde la mine!

Ţie, mami, ce îţi place astăzi la Kiti? Îmi place cum mă uimeşte cu exerciţiile de gimnastică pe care le face împreună cu Alina în curte pe iarbă!

Ieri, de fapt alaltăieri sau, chiar nu mai ştiu, în ultima zi în care a plouat, Felix strigă: ''Ploaie!!!'' Tot el şopteşte ca şi cum i-ar fi răspuns cineva din depărtare:''daaaaa''. Apoi cu ochii măriţi de uimire, către noi: ''hei, aţi auzit? Ploaia vorbeşte!!!''

Înainte de plecare, ploaia mi-a vorbit şi mie. Mi-a şoptit că pleacă o vreme de la noi şi că până revine să nu uit să ud florile. A vorbit oare prea încet sau sunt prea mare ca să aud ploaia? Din fericire am remarcat tristeţea rododendronului din balcon aseară şi i-am dat un litru de apă. Dimineaţă zâmbea fericit!

Zâmbea şi Horica, hotărât să joace un meci bun. Zâmbetul s-a transformat în lacrimi de supărare după câteva ore. A pierdut. Lacrimile s-au uscat şi iar a râs. Şi eu râd şi plâng. Ultima oară când am râs şi am plâns aproape simultan a fost sâmbătă .La fel a păţit şi tati. Eram în maşina noastră şi ne aflam în urma unei Dacii vechi, model rablă, împopoţonată ca o babă ramolită. Rujată pe buzele fără margini, cu un lanţ metalic oxidat la gât, cu o poşetă din imitaţie de piele crăpată în spate şi nişte cercei imenşi din plastic colorat, nişte colanţi lucioşi incretiti pe pielea extinsă a membrelor inferioare şi o pereche de pantofi roşii cu tocul cui, cam aşa arăta şi Dacia-rablă din faţa noastră. Şi am râs amândoi, tati şi cu mine, de ea, am ridiculizat-o nemilos nemulţumindu-ne să îi enumerăm 'bogatiile' ci făcând consideraţii şi despre posesorul Daciei-mutant. Apoi am depăşit Dacia cea tristă şi l-am văzut pe el, şoferul mândru. Şi brusc ne-am întristat că ironia s-a transformat în milă. Şi râsul în lacrimi. Apoi, faptul că aproape ne-au dat lacrimi de milă ne-a adus râsul înapoi. Aşa am râs şi plâns noi împreună.

Horica a venit de la şcoală. E triplu necăjit: iar a luat 9 la română în teză, încă mai simte înfrângerea de dimineaţă iar porumbeii nu sunt în colivie. Că au zburat ca fraierii şi s-au rătăcit.

Relativ telegrafic pana fac setarea pentru conditii noi

Gata. Ne-am mutat la casă nouă. La ţară sau... în câmp. Vuietul rafalelor de vânt ce dau ocol casei prin nordul ei şi învăluie cămăruţa lui Horica confirmă că stăm pe câmp. E superb acum, cu zăpadă. Copiii sunt cei mai încântaţi, vor să construiască o bază (''ce-i aia cazemată?''). şi dintre ei Horica conştientizează cel mai tare de ce se bucură atât de mult. Cred şi eu! A văzut aşa: fazani , iepuraşi, nevăstuici, urme de căprioare, câini-şi ăştia se socotesc, acum îi hrăneşte şi îi cheamă ceea ce nu îndrăznea în oraş, la bloc.

Kiti? Nu te-ai aştepta de la ea să treacă uşor dintr-un loc într-altul. Dar nu e cazul. Surprinzător, are un simţ al orientării bine dezvoltat. Şi se adaptează cu uşurinţă la schimbarea spaţială. Nu la fel de uşor îi e să schimbe activitatea ce intră în rutina ei. Dar, iarăşi mă pun în pielea ei, şi eu urăsc să schimb brusc planul imediat. Kiti are şi ea cameră cu rafturi, pat şi scaune de lemn, uşi de dulap din plastic roşu, roşu ca şi patternul perdeluţei ei. I se potriveşte, Kiti e caldă şi naturală ca lemnul şi plină de iubire şi cu zvâcniri vulcanice ca inimioarele roşii de pe perdeluţă. Patul ei îşi aşteaptă portiţa, şi noi o aşteptăm. Mă tem că până vine comanda, îi dispare utilitatea, Kiti a căzut din pat doar în prima noapte în care a dormit în el.

Felix urcă şi coboară scara casei de jumătăţi de zeci de ori pe zi. Camera lui încă nu arată cum am gândit-o. Deocamdată e spaţiu de depozitare pentru saci de haine, jucării, pantofi (aha, poate acolo îmi sunt ghetele de zăpadă, ce le-am mai căutat!). Plus biblioteca migrata de la Horica din cameră de pe vremea perioadei sale preşcolare. Plus zeci (de data asta) de maşinuţe, piesuţe, jucărele în general răspândite peste tot. Măcar am scăpat de ele în camera de zi, ura!

De fapt tot de mai sus n-a fost decât un pretext ca să pot să scriu că da, la primul turneu de tenis de categorie superioară, 12 ani, Horica a învins. Când te concentrezi bine, e greu să nu-ţi iasă. Mai ales dacă ştii. Hi, hi. 6-3, 6-2, astăzi. Ca să nu uite.

Reportaj la cald al unei intamplari. Cu drag.

Spun încă de la început că acest reportaj, care poate părea excesiv de patetic, este unul scris cu atâta obiectivitate cu câtă o poate face o persoană implicată direct în evenimentul pe care îl descrie dar, faptul relatat fiind unul de un interes minim, autorul îşi asumă aprecierile dezechilibrate dar totodată inofensive şi poate da socoteală pentru ele.

Acesta este un reportaj al unui eveniment de o importanţă istorică redusă însă cu o semnificaţie emoţională deosebită, chiar dacă pentru un număr limitat de persoane, doar ştim cu toţii că emoţia unui om nu se poate echivala cu numărul de oameni care ar simţi acea emoţie. Deci, considerând că am demonstrat (oare?) faptul că acest reportaj îşi are cel puţin o oarecare justificare, aşa fierbinte cum e el, pot să intru întrânsul.

Ieri dimineaţă a început pentru băiatul nostru cel mare, Horica 008, o aventură pentru care acum se declară un entuziast explorator. Horica a jucat primul său meci de tenis oficial, atât de oficial cât poate fi orice concurs cu legitimitate dată de o instituţie sportivă naţională recunoscută, chiar şi pentru categoria sa de vârstă, 10 ani.

Am ajuns la ora 8 de dimineaţă la terenurile desemnate a găzdui meciurile copiilor de categoria mai sus menţionată încurajându-ne cu prognozele meteo favorabile date pentru ziua în curs chiar dacă cele 7,5 grade indicate la bordul maşinii precum şi cerul învelit cu o pătură pufoasă de nori nu susţineau previziunile optimiste. Zona-pustie înafară de două pâlcuri firave de oameni, unul înspre nord, altul înspre sud, antagonice că doar începea o competiţie. Am coborât doar eu din căldura interiorului maşinii, băieţii (Felix nu poate lipsi încă de niciunde sunt eu) rămânând cuminţi şi atenţi înăuntru, pentru a saluta şi a încerca să aflu detalii despre procedurile de urmat. Nu am aflat ceva relevant aşa că am hotărât că e cazul să anulez dispunerea dihotomică în pâlcuri a celor prezenţi detensionând atmosfera prin înfiinţarea unui al treilea pâlc uman. Aşa am pornit noi către vest. Direcţia aleasă nu a fost una întâmplătoare întrucât acolo se deplasase numai cu un minut în spate o dubiţă inscripţionată cu numele Babolat, marcă renumită de articole pentru tenis. După o mică neînţelegere iscată de faptul că alături de numele de familie al lui Horia se afla scris numele de familie al adversarului său, adică Răducu, astfel încât părea că R. Răducu (chipurile, fiul meu) nu avea adversar, s-a hotărât că meciul de interes personal să se joace pe arena centrală. Acest fapt a avut importanţă sa întrucât fiind arenă centrală are un rând de locuri disponibile pentru spectatori, deci disperarea mea colaterală privind efortul de a rezista câteva jumătăţi de oră susţinută doar de picioarele proprii a dispărut.

Grupuleţele anterioare de oameni s-au dizolvat între timp şi s-au reagregat de data asta într-o masă compactă mişcătoare către noi. Odată ajunsă aici, am anunţat-o (pe masa de oameni) şi i-am indicat locul de desfăşurare a meciului băiatului meu şi a adversarului său, după care aflând cine este ultimul am făcut cunoştinţă cu toţii, copii între ei, copii şi părinţi, părinţi între ei. Cei doi copii jucători şi-au dezbrăcat hainele groase de iarnă şi husele de pe rachetele de tenis şi au pornit să se încălzească uşor. Pe marginea terenului, dar înafara gardului ruginit şi înalt înconjurător, împreună cu Felix am aşteptat venirea arbitrului care dădea start meciului. Horica, oare cum ţinea racheta în mână că eu stăteam cu mâinile în buzunare şi tot le simţeam reci, părea că se descurcă în faţa adversarului său cu loc în clasament, dovadă şi sublinierea galbenă a numelui său pe foaia de concurs. În depărtare l-am zărit pe domnul profesor, ce uşurare să-l ştiu aproape de Horica la primul său meci, îi sunt recunoscătoare că a făcut efortul de a se trezi dis de dimineaţă special pentru băiatul meu. Deasemenea pe tati, surpriză neaşteptată, abia ne despărţisem acasă de el. Din păcate el nu a putut sta din cauza serviciului la meci dar a ţinut să treacă să-l încurajeze pe Horia. Invitaţi fiind să luăm locuri în tribună, am urcat rând pe rând şirul nesigur de trepte de lemn care ne-au dus către scaunele învechite dar încă suficient de confortabile pe mine, Felix, domnul profesor şi tatăl celuilalt băiat, în ordinea în care am ajuns la înălţime.

Până ne-am făcut locurile cât mai pe plac şi până ce mi-am aşezat cana cu cafea fierbinte cât mai sigur pe jos lângă piciorul meu stâng am şi auzit un glăscior de băiat de 10 ani:"0-15". Cum, a şi început, mă întreb în sine dar şi în exterior, cu o uşoară disperare în glas de parcă privirea mea îndreptată către băiatul meu ar fi unicul lui sprijin, sprijin de care eu l-am privat în ignoranţa mea. Totuşi scorul, 0-15, indica de fapt că Horica s-a susţinut la prima lui minge "oficială" şi fără ajutorul meu. Ah, ce uşurare!

Pe măsură ce scorul se schimba, minge după minge, l-am observat de la înălţimea tribunei pe Horica jucând şi am hotărât, nu singură ci cu profesorul şi chiar cu tatăl advers, că micuţul meu jucător nu doar face faţă ci face faţă cu onorabilitate meciului şi jucătorului mai experimentat în ciuda scorului din primul set: 6-2 pentru adversar. Totodată am fost încântată să constat că Horica a fost neaşteptat de ascultător şi a respectat întocmai indicaţiile tactice şi tehnice primite din timp dar reînnoite în ajun.

În pauza de după primul set Horica s-a odihnit (la indicaţiile parentale) pe scaunul de sub noi, a băut câteva guri de apă, a ascultat sfaturile domnului profesor şi s-a mai dezbrăcat de un rând de haine rămânând la cele 9 grade în pantaloni scurţi şi cu două tricouri pe el. Foarte concentrat, fără să ne privească prea mult, a primit şi aprobat sfat după sfat şi şi-a reluat locul pe fundul terenului pentru un nou set, un nou început. Mai sigur de acum, doar trecuse încă un set prin istoria sa recentă de jucător legitimat de tenis, a preluat conducerea cu detaşare şi a ţinut-o până la scorul de 4-3 şi 40-15 pentru el. Aici însă s-a rupt echilibrul său într-o încercare foarte frumoasă şi temerară de atac din păcate eşuată. A cedat game-ul, setul şi meciul cu 6-4 în al doilea set.

Horica a strâns mâna adversarului său cu un zâmbet un pic amar pe buze şi s-a îndreptat spre lucrurile sale pe care şi le-a repus unul după altul pe el. Şi-a îmbrăcat şi racheta în husa ei şi a pornit spre ieşire. Între timp noi , spectatorii, am coborât pe pământ, l-am îmbrăţişat şi l-am felicitat pentru stăpânirea de sine şi curajul său, deasemenea pentru performanţa lui, în definitiv şi-a jucat şansa 90 de minute fără încetare, cu încredere şi efort.

Mă întrebam de curând, oare poate fi învăţat un copil să piardă un meci de tenis cu zâmbetul pe buze? Dacă interesează pe cineva răspunsul la această întrebare, acesta este DA! Bravo, Horica!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine pe Kiti. În primul rând trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă cu două braţe, roşie, de la Ikea, în braţele mele mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine şi este supărat şi pe Kiti fiindcă am un tic nevos pe Kiti fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acasă acum, o să se bucure să afle când va veni că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul proaspăt spălat al lui Horica s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori dar si pentru spectatori, jocul destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

Silence, please. It's time!

E greu pentru un băieţel de trei ani să îşi însoţească mama la un meci de tenis?

Răspuns: nu. În general acesta adoră să fie în preajma mamei sale oriunde şi oricând, chiar şi noaptea dacă nu mai ales noaptea.


Ce poate face un băieţel de trei ani la un meci de tenis ca să nu se plictisească prea tare ţinând cont de faptul că la vârsta lui tenisul este distractiv atâta timp cât nu trebuie urmărit în linişte?

Răspuns: O mulţime de lucruri ca de exemplu: să aplaude zgomotos după fiecare minge laolaltă cu ceilalţi spectatori, dar mai ales cu mama lui; să strige "bravo" când şi când chiar dacă uneori niciunul dintre jucători nu ar putea accepta cinstit această apreciere; să imite şi să se amuze de fiecare dată când aude anunţul ferm şi caraghios al arbitrului, "time"; să profite din plin de fiecare scurtă pauză dintre game-uri ca să urce, să intre sub sau să se întindă pe bancutele din loja în care se află; tot atunci să-şi poziţioneze căţelul, avionul şi ce alte mici gadgeturi mai are la el în diverse aranjamente mai mult sau mai puţin haotice în micul său spaţiu; să aleagă dintre cei doi jucători pe unul care nu se ştie din ce motiv este mai atractiv pentru el ca să ţină cu el şi să îl încurajeze când şi când "hai, Riba!"; şi încă multe altele.


E dificil pentru mama băiatului de trei ani să urmărească un meci de tenis alături de fiul ei?

Răspuns: nu, atâta timp cât plăcerea de a urmări meciul de tenis nu o depăşeşte pe cea de a-şi privi şi ajuta băieţelul să găsească bucurie oriunde şi oricând.

Horică-primul meci

Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea "oficială" se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia "adevărat". Meciul este doar "semi"-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este doar amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră îl întreabă pe antrenorul lui Horia: "ăsta-i Rambo?". Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea e Andreea, este o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
"Sunt Andreea, am aproape 10 ani".
"Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani".
"Ziua mea este pe 25 iulie", spune Andreea.
"Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie", se minunează Horică.
"Eu am o soră născută pe 26 iulie", zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că...
"Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie", aproape că strigă Horia, "câţi ani împlineşte ea?", continuă el.
"3"!
"Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!"

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

"Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu", de la mijloc, domnul V.
"Sunt Horia!" cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
"Andrei, cine e mai mare dintre voi?", se interesează domnul V evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
"Sunt Horia!!!", insistă Horică.
"Horia, da!", acceptă în cele din urmă domnul V.
"Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?", vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
"Eu sunt!", strigă Horia.
"Ba eu sunt!", replică Andreea.
"Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!", calculează Horia.
"Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!", la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: "Andreea dă cu banul, ea este mai mare!"
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-adreptul.

În sfârşit, începe meciul pe care îl joacă nu doar copiii acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare.
Ci în faptul că singur, cu mintea lui a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!