Nevoi practice și spirituale

Primesc o scurtă recenzie negativă pentru cartea pe care am scris-o, dar nu mă supără, dimpotrivă, mă face să zâmbesc. Înțeleg că receptorul mesajului meu pornește a-mi citi textul cu așteptări, ce se dovedesc la sfârșitul cărții neîmplinite, de unde dezamăgirea. Îmi pare rău, fiindcă îi înțeleg prea bine cititorului, pe care îl intuiesc conectat emoțional cu o persoană cu autism, nevoia de a găsi soluții practice din lecturarea cărții mele.
 
În altă ordine de idei, găsesc întristătoare dominația moralei utilitare a vremurilor prezente, pe care o resimt usturător, deși, din fericire, indirect, în raportarea la lume a copiilor noștri, dar nu numai a lor. Pe de altă parte, remarc cu indulgență că această alergătură nebună după foloase imediate substituie eficient căutarea naturală de sensuri ale existenței, așadar asigură o cvasipermanență a stării de mulțumire sufletească, fie ea și contrafăcută, deși această cauzalitate apare ca fiind paradoxală și lipsită de principialitate. Din această perspectivă, necesitatea de spiritualizare a vieților noastre este pe deplin justificată.

În așteptarea Crăciunului- 14 decembrie

Note despre existență din jurnalul de bord al lui Robinson, naufragiatul de pe Speranza, înainte de întâlnirea cu Vineri, din 'Vineri sau limburile Pacificului', de Michel Tournier:
 
 

Mereu această problemă a existenței. Acum câțiva ani, dacă cineva mi-ar fi spus că absența aproapelui avea să mă facă-ntr-o bună zi să mă-ndoiesc de Existență, ce-aș mai fi râs! Așa cum rădeam când se cita printre dovezile despre existența lui Dumnezeu acordul universal! 'Majoritatea oamenilor, din toate timpurile și din toate țările, cred sau au crezut în existența lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu există'. Ce prostie! Cea mai stupidă dovadă cu privire la existența lui Dumnezeu. Ce jalnică, în comparație cu minunea asta de forță și de subtilitate, argumentul ontologic!  

Dovadă prin acordul universal. Astăzi știu că nu există altă dovadă. Și nu numai cu privire la existența lui Dumnezeu! 

Să exiști, ce vrea să zică asta? Vrea să zică să fii în afară, sistere ex. Ceea ce este în exterior există. Ceea ce este în interior nu există. Ideile, închipuirile, visele mele nu există. Dacă Speranza e doar o senzație sau un fascicol de senzații, ea nu există. Iar eu însumi nu exist decât evadând din mine însumi spre aproapele meu. 

Ceea ce complică totul este faptul că ceea ce nu există se-ncăpățânează să te facă să crezi contrariul. Există o aspirație mare și comună a inexistentului spre existență. Este ca o forță centrifugă, forță care-ar împinge spre exterior tot ce mă frământă, imagini, reverii, proiecte, fantasme, dorințe, obsesii. Ceea ce nu ex-sistă in-sistă. Insistă, ca să existe. Toată această mică lume se-mpinge la poarta celei mari, a adevăratei lumi. Iar Cheia o ține aproapele. Când mă tulbura un vis în așternut, nevastă-mea mă scutura de umeri ca să mă trezească și ca să pună capăt insistenței coșmarului. În timp ce astăzi... Dar de ce să mă-ntorc întruna la acest subiect? 

În așteptarea Crăciunului- 8 decembrie

O poveste de duminică dupăamiază însorită, de dinaintea Crăciunului. În introducerea cărții Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Andrei Pleșu, autorul ne spune povestea rabinului Eisik din Cracovia, fiu al rabinului Jekel:

"După mulți ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la palatul regal. După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărât și a plecat la Praga. Numai că podul era păzit zi și noapte de gardieni, astfel încât rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineață lângă pod și îi dădea târcoale până seara. În cele din urmă, șeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau așteaptă pe cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în râs: 'Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeție de dragul unui vis! Deh, așa e când te încrezi în vise! Și eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia și, în odaia unui jidov pe care, chipurile, îl chema Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina-unde probabil jumătate din locuitorii evrei se numesc Eisik și cealaltă jumătate Jekel-scotocind prin toate casele!' Și paznicul a izbucnit din nou în râs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara și, cu o parte din ea, a construit o casă de rugăciune care se numește Școala 'Reb Eisik Reb Jekel'."

În legătură cu poveștile-parabole spuse de Iisus, consemnate în Noul Testament, autorul se întreabă, "evident, în ce măsură și în ce fel ne putem apropia astăzi de un corpus narativ alcătuit cu două mii de ani înaintea noastră. Și mi-am răspuns recitind povestea rabinului Eisik din Cracovia. În fond, textul evanghelic e departe de noi, iar lumea de azi e departe de lumea lui. Suntem sub podul de la Praga, unde nu e de găsit nici o comoară. Dar tocmai distanța aceasta, care ne e dată cadou, face posibil parcursul întoarcerii și al regăsirii. Suntem, cu alte cuvinte, suficient de departe pentru a recupera imediatețea textului, vecinătatea lui, căldura pe care a înmagazinat-o 'după sobă', în timp ce noi l-am lăsat ascuns, tatonând prin Praga neliniștilor și utopiilor noastre."

În așteptarea Crăciunului- 7 decembrie

Am avut noroc, am dat mâna cu fiecare și m-am prezentat, 'sunt mama lui Horia', ceea ce m-a scos instantaneu și ușor din anonimatul firesc universal, 'ah, da', apoi am atins cartea cu degetele, încă nu o făcusem, am apropiat-o deschisă întâmplător de nări, ca să îi savurez aroma dulceagă de hârtie imprimată, nu mi-am putut defini senzațiile, de obicei mă reechilibrez emoțional în spații mai blânde decât cel hipersenzorial în care ne aflam, oricum suma simțirilor îmi ținea trupul drept, ceea ce nu e puțin, mi-au arătat desfășurătorul, voi fi invitată pe scenă la 16:27, foarte bine, am timp de o cafea înainte, copiii sunt închiși în siguranță în spațiul de joacă, mi-am spus și m-am îndepărtat pentru scurt timp de aglomerarea de voci, culoare, animație și blitzuri.
 
Am primit un microfon deschis în mână și atenționarea să nu vorbesc încă în el, mi-am spus în sinea mea că unora n-ar trebui să le ofere o asemenea tentație, să nu testeze microfonul, dar m-am abținut, în definitiv nici n-a trecut un minut și am fost invitată pe scenă, îmi amintesc că am vorbit tot timpul sub îmbrățișarea lui Felix, mândru de mama lui, am vorbit despre titlul cărții, se pare că ar putea să sperie pe unii titlul meu, eu sper să nu îi sperie, dar să îi incite, despre ce am scris în carte, iar în final le-am declarat celor interesați speranța mea că lectura cărții îi va destinde și le va domoli și alina unele neliniști părintești.
 
După mai mult de trei ore de zbenguială în spațiul de joacă, am știut că urmează clipele de detensionare, le-am anticipat, așa încât am pornit în fugă aproape către parcarea subterană, apoi pasul alert chiar s-a transformat într-o alergătură nebună, însoțită cu urlete, nu exagerez, urletele lui Kiti, care au întors foarte multe capete către noi, însă n-am avut timp să îmi mai fac griji și pentru spectatorii noștri, odată ajunși în mașină, am răsuflat ușurați.

Mulțumesc mult tuturor celor care s-au bucurat alături de noi pentru mine, pentru nemaipomenita încântare de a-ți ține propria carte în mâini!

Titlu de carte: Kiti în aventură

A cerut la desene, l-am refuzat pentru  că astăzi nu este sfârșit de săptămână, mi-a replicat că nu știe ce să facă. Felix. I-am dat ideea să deseneze, desenatul îl scoate adesea din impasul plictiselii, așadar, ca de obicei, a primit bucuros ideea mea, apoi, cu ideea în brațe, i-am dat drumul la treabă. A găsit imediat ce să deseneze: 'vreau să fac o carte cu Kiti'. Și-a luat trei coli albe din dulap, 'iau doar trei, ca să nu le consum', cariocile, lipiciul și a pornit. Uite ce bine stă Kiti în fața ta, s-a așezat special parcă să te ajute să îi prinzi trăsăturile. Vezi ce drăguță este, mi-a întins conturul modelului în carioca neagră pentru a îl admira, i-a schițat apoi rochița cu roșu, pe care i-a brodat un biscuite. S-a apropiat cu un ochi de profesionist deasupra capului lui Kiti, așezată turcește lângă noi, și i-a studiat cerceii, 'sunt portocaliu cu roșu, nu-i așa?'.

A continuat cu interes pentru opera în devenire, tot mai încântat de rezultatul tot mai rotund și a ajuns și la titlul cărții: 'Kiti în aventură'. 'Sunt ca Horia, nu?', a zis și s-a apucat să umple paginile albe ale cărții. Cartea se deschide din partea opusă celei cu care suntem obișnuiți, dar nu-i bai, iar în interior are alte imagini cu surioara lui la petrecerea de ziua ei și un scurt text, atât cât a mai încăput.

Cartea este în curs de prefacere, însă autorul ei a obosit. Așadar, va urma.

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Un gest curajos

I-a destăinuit tati secretul renunțării la jocurile de calculator. Precum în îndepărtarea unei patimi adânci și rele, doar a-ți limita accesul la ceea ce îți dorești ardent, crezând că poți rezista tentației de a i te supune pe de-a-ntregul, este o amăgire. Așa că Horica s-a retras în bibliotecă cu o mimică gravă, a desfăcut hotărât în decizia pe care a luat-o capacul laptopului și a pornit a șterge joc după joc după joc de-acolo, eliberându-se de povara vinovăției și a risipirii cu sentimente contradictorii, amărăciune și veselie, slăbiciune și fermitate, angoasă și liniște. Și-a reconfirmat trăinicia gestului vitejesc trâmbițându-l printre prietenii lui, a căror reacție frustă de stupoare i-a adus un plus de încredere în sine și chiar simpatie pentru 'pierderea' înregistrată. Apoi și-a scos "Viața lui Pi" din bibliotecă și s-a cufundat mental în aventura din carte.

Calendar de advent, ziua 13

 Gellu Naum

  

 Aventura cercului 

  

  

 Tată al somnului văr al săgeții frate al echilibrului 

 aleargă aleargă prin ploaie 

  

 Vesela simetrie a începutului 

 urmărește pe asfalt o linie dreaptă 

 la capătul căreia așteaptă oboseala 

  

  

  

  

 Torsiunea lui Möbius 

  

  

 Mâna mea stângă și ochiul meu drept 

 mănușa mea stângă și gheata mea dreaptă 

 lampa mea dreptă și calul meu stâng 

 mărul meu stâng și glasul meu drept 

 haina mea dreaptă și urechea mea stângă 

 pălăria mea stângă și urechea mea dreaptă 

 cheia mea dreaptă și covorul meu stâng 

 etc etc 

Calendar de advent, ziua 11

Întâmplător sau neîntâmplător? Depinde mult de felul în care ești construit și învățat să percepi realitatea lumii. Când ești predominant un om emoțional, atunci tinzi să consideri că întâlnirile vieții tale sunt întâmplătoare. În schimb raționalul va căuta mereu să găsească o relație de cauzalitate a evenimentelor la care ia sau nu parte, pentru acesta aproape nimic nu se produce neîntâmplător. Cum toți regăsim în noi momente în care suntem profund emoționali și altele în care latura noastră rațională ne domină gândirea și reacțiile, putem spune că distincția întâmplător/neîntâmplător este irelevantă. Cu toate astea a considera că astăzi suntem într-un anume fel datorită sau din pricina unei întâmplări ori, din contră, că nu este defel o întâmplare faptul că astăzi ne regăsim așa cum suntem ține mult de dispoziția poetică în care ne aflăm. Întâmplătoare sau neîntâmplătoare, când evenimentele vieților noastre sunt fericite, avem un motiv să ne simțim artiști și să ne emoționăm. Sau măcar să zâmbim.



Michel Tournier povestește în Jurnal extim despre o întâmplare și o neîntâmplare, ambele frumoase: "Vizita lui Pascal Marechaux. În urmă cu cincisprezece ani, când scriam 'Picatura de aur', am cutreierat împreună Sahara pe motocicletă. Ajung să-i vorbesc de numele meu și-i spun că mama se numea Fournier. S-a căsătorit cu un Tournier din întâmplare. El îmi spune că mama lui se numea Maréchal și că nu e o întâmplare că s-a căsătorit cu un Marechaux. În școala ei, copiii erau puși în bănci în ordine alfabetică. Mama sa, Maréchal, era așezată lângă o mică Marechaux. A mers la ea acasă și a făcut cunoștință cu fratele ei mai mare-și atât de bine a făcut cunoștință, că s-a căsătorit cu el, trecând astfel cu numele de la singular la plural."

Calendar de advent, ziua 7

Cuvintele scrise rămân scrise și sunt niște "Semne lângă drum". Scriitorul Ivo Andrić notează: "Pentru mine e cel mai bine când scriu și nu vorbesc, și când despre mine nu se scrie și nu se vorbește."

"Iar noaptea trecută s-a produs un adevărat miracol. În jurul meu cuvintele au început să se prefacă, unul după altul, în oameni, animale și obiecte, fiecare în ceea ce până atunci doar semnifica. Până de curând mai silențioase ca niște umbre și mai fugare ca vântul, deodată s-au oprit, s-au întrupat și au căpătat greutate, volum și toate însușirile unor ființe vii și ale unor lucruri cunoscute, și s-au distribuit prin încăperile din jurul meu. 'Cuvântul s-a făcut trup.' Da, e ușor de spus, chiar și sună frumos, dar nimeni nu-și poate închipui cum arată asta când se întâmplă aievea. Dintr-odată am devenit bogat, și anume așa cum niciodată, nici măcar în vis, nu am gândit și nu mi-am dorit. Copleșit de bogăție. Trebuia să le am pe toate, dar în fapt toate mă aveau pe mine. A mia parte din toate acestea ar fi fost de-ajuns ca să mă doboare și să mă îngroape, să curme și să înăbușe o suflare atât de plăpândă și de scurtă cum este a mea. Iată însă că veneau mereu în zbor noi și noi cuvinte, cădeau în jurul meu și-pe loc se prefăceau în ceea ce desemnaseră până atunci.

Când ajunsesem deja să cred că nu mai exist, subit s-a petrecut un alt miracol, și mai uluitor. Într-o clipită, totul din jurul meu s-a prefăcut din nou, în chip magic, în cuvinte care, mai ușoare decât niște umbre de păsări invizibile-au zburat departe de mine, în liniște, în uitare, în neființă, acolo unde se duc cuvintele atunci când încetează să mai fie cuvinte, când își pierd înțelesul și ies din uz.

Iar eu am rămas singur, întrebându-mă ce sunt acum-eu și ce va mai trebui să fiu și să însemnez în acest nesfârșit joc al cuvintelor. Cum mă voi menține? 

În jurul meu-liniște deplină, nici zi nici noapte, un fel de gol fără nume."

Calendar de advent, ziua 5

 Din "Celebrări", de Michel Tournier:

 "Este Moș Crăciun unul dintre Magii de la Răsărit?



Sărbătoarea Crăciunului, cu imaginile pe care le evocă în mintea noastră, conține un paradox născut din propagarea geografică a creștinismului. Plecată din Orientul mediteraneean, noua religie a înaintat în direcția nord-vest, întinzându-se în Grecia, în Italia și apoi în întreaga Europă Occidentală. Paul Valery se întreba ce viitor putea să aibă în țări unde pâinea și vinul sunt necunoscute sau reprezintă doar niște produse exotice. Se poate pune aceeași întrebare cu privire la climă și la anotimpuri. (...)

Imaginile privitoare la nașterea lui Isus-ieslea, boul și măgarul, păstorii, apoi fuga în Egipt din fața amenințării lui Irod-și imaginile specifice Crăciunului nordic-bătrânul cu barbă albă în mantaua lui roșie, mânându-și sania trasă de reni și încărcată de cadouri-, da, aceste două serii de imagini ar putea să pară foarte diferite, ba chiar ireconciliabile. Folosesc intenționat condiționalul, pentru că există fără discuție o punte între aceste două decoruri încărcate de aceeași magie, dar ce spun eu o punte!, un pod cu o arhitectură somptuoasă: Magii de la Răsărit. Da, întrebarea trebuie pusă pentru că are vaste semnificații: este Moș Crăciun unul dintre Magii de la Răsărit?

Magii de la Răsărit nu sunt pomeniți decât într-una dintre Evanghelii, cea a lui Matei. Au avut un succes imens în istoria picturii. De la Jean Fouquet la Botticelli și de la Dürer la Rubens sau Poussin, tema închinării magilor a devenit aproape un exercițiu de școală. E adevărat, nu există nimic mai 'pictural' decât contrastul între pompa orientală a regilor veniți din fabuloasa Arabie și sărăcia Sfintei Familii, prosternarea puterii lumești în fața slăbiciunii iluminate de Duh. Acest episod emoționant și superb al nașterii lui Isus conține în mod tradițional două învățături.

Prima învățătură este ecumenică. Oicumena reprezintă totalitatea pământurilor locuite, un cuvânt frumos și duios care ar merita să intre în folosirea curentă. Magii sunt niște străini. Vin din zări îndepărtate. Prin tradiție, există printre ei un negru african. După cucerirea Lumii Noi s-au văzut 'inchinari' americane în care apare o căpetenie de piei-roșii. Acest lucru arată destul de limpede că religia creștină e deschisă tuturor oamenilor, oricare ar fi rasa sau religia lor. Botezul e suficient pentru a face pe cineva creștin. Creștinismul, ca religie deschisă, se opune astfel iudaismului, religie închisă.

Cea de-a doua învățătură pe care o desprindem din închinarea magilor este o condamnare a atitudinii de cultivare a nenorocirii și a sărăciei atribuită în mod abuziv creștinismului de o anumită tradiție. Sigur, Isus s-a născut într-un staul, iar părinții lui călătoresc ca niște pribegi. Dar iată că sosesc niște prinți orientali. 'Si deschizând visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă.' Păstorii îi aduseseră fără îndoială în dar alimente sau lucruri utile, lapte, brânză, lână. Odată cu Magii sosește luxul cel mai pur. Ce să facă Sfânta Familie cu aurul, tămâia și smirna? Nimic, tocmai, însă un cadou de Crăciun nu trebuie să fie oare inutil? Există mai mare tristețe pentru un copil decât să vadă că de Crăciun i se dau șosete, un fular sau un caiet pentru școală? Isus nu va uita această lecție a luxului dezinteresat pe care Magii i-o dăduseră la o vârstă atât de fragedă. Când în casa lui Simon leprosul, Maria Magdalena îl unge cu un parfum de mare preț, ucenicii sunt indignați de această risipă. N-ar fi mai bine să dea de pomană săracilor? Isus îi mustră sever. Nu vor duce niciodată lipsă de sărmani cărora să le facă pomană, dar el, Isus, cât timp se va mai afla printre ei? Așa cum ne asigură Matei, adevăratul creștin nu se îngrijește de veșmintele lui mai mult decât crinii câmpului, dar nu este îmbrăcat mai puțin splendid decât aceștia prin grija Providenței (6, 28).

Câți erau Magii de la Răsărit? Matei nu ne spune. Tradiția care numără trei se bazează pe cele trei daruri- aur, tămâie, smirnă. Dar textul pe care l-am citat nu ne spune nicidecum că era câte un mag pentru fiecare cadou. De aceea numărul lor variază în funcție de relatări și de reprezentări. Romancierul german Edzard Schaper a scris un roman intitulat Der vierte Konig (Al patrulea Mag de la Răsărit). L-am întrebat dacă se bazase pe o legendă cunoscută. O legendă rusească, mi-a răspuns el. Biserica ortodoxă se simțea umilită că nu avusese un reprezentant la Betleem. Legenda a vrut deci ca un prinț rus să pornească la drum încărcat de cadouri. Dar, plecat mai de departe decât ceilalți și mai ales întârziat continuu de pomenile pe care nu se putea împiedica să le facă pe drum, ajunsese prea târziu-și cu mâinile goale-la Betleem. După aceea rătăcise treizecisitrei de ani în căutarea lui Isus, pe care nu-l găsise în cele din urmă decât în Vinerea Mare, la picioarele crucii, având doar sufletul ca dar pe care să i-l ofere. Înaintea lui Edzard Schaper această poveste minunată fusese istorisită de pastorul american Henry L. Van Dyke (1852-1933). Eu însumi m-am inspirat din ea pentru romanul meu Gaspar, Melhior&Baltazar.

Un bărbat care mână prin stepa rusă acoperită de zăpadă un atelaj de reni cu o sanie încărcată de cadouri pe care le împarte de-a lungul drumului... Portretul celui de-al patrulea Mag de la Răsărit inventat de mitologia ortodoxă nu este oare acel Moș Crăciun pe care îl căutăm noi? Pentru a completa identificarea, ar fi destul să spunem că de două mii de ani a renunțat să-l mai caute pe pruncul Isus și că se mulțumește să-i umple de cadouri pe toți copilașii pe care îi întâlnește. Cât despre barba lui albă, ea ne reamintește foarte îndelungata lui căutare, toți acei ani de generoasă cavalcadă. Astfel va fi, poate, reînnodat firul de aur între cele două serii de imagini la fel de dragi inimilor noastre copilărești."