Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Calendar de advent, ziua 12

Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!

Băi de soare şi oxigen într-o dimineaţă de august

 Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău),  şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
 
 
 Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
 
 
 Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
 
 
 'O ştii pe fata în alb?'
 
 'Nu, de ce?'
 
 'Atunci lasă, nu e nimic!'
 
 'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'
 
 'Daaa?'
 
 'Da, de ce?'
 
 'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'
 
 '???'
 
 
 Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

Frumuseţe. Sau ce au în comun egretele şi Alain Delon

  Zice ăla micu': mami, te rog, plantăm o junglă la noi în curte?, desigur, iubitule, dar de unde luăm maimuţele, îl  întreabă mamiţa, gata oricând (sau aproape oricând) să mulţumească şi să exagereze pentru prunc. Oooo, dezamăgit el, pruncul. Lasă, că avem destule şopârle şi şerpi de casă, el, celălalt băiet, salvator. Până confecţionăm jungla de la noi din curte, ne aventurăm în jungla din afara curţii, la o aruncătură de săgeată (de arc de la Decathlon) de gardul nostru:

 Egreta (da, egretă) nu se lasă (încă) pozată cumsecuvine, adică din prim plan. Până la acea dată fericită din viitorul (apropiat sperăm), iat-o în zbor. Egreta, albă şi frumoasă, face parte dintre animalele sălbatice "bune". Ea e bună după criteriul: atâta frumuseţe nu se împarte decât unei fiinţe bune. De aceea, pe ea nu o serveşte la prânz Spotu-dinozaur, care, evident, vânează doar animale "rele" ca şerpi sau lupi. "Ce bine e să fii Alain Delon/ cu ochii verzi ca ceaiul de Ceylon":

Felix, sfătos: eu merg atentă pe lângă lac.
 
 Mami, grijulie: atent, mergi atent!
 
 Felix, explicativ: merg atentă, ai uitat că sunt pisică?
 
 Mami, uşurată: miau!

  Ce ne facem dacă ne atacă animalele de pradă, întreb ca să încercăm senzaţii cât mai armonizate cu expeditia din închipuirea băieţilor. Eu am briceagul la mine, ăl mare! Eu am o bâtă, ăl mic, cu stuful în mână. Ok, suntem înarmaţi, să vină animalele sălbatice! 

Tu cum te-ai pregătit pentru expediţia noastră, Kiti?
Expediţie, ce expediţie, eu credeam că am ieşit doar un pic la plimbare! 

Sfarsit de expeditie. Inapoi in realitate.

Nimeni nu-i ştie numele, dar, ce contează, poartă mereu un zâmbet pe chip

 Îl văd în intersecţie de la prima oră a dimineţii. Prima mea oră, a lui nu am aflat a câta este a zilei. Poartă pe cap o pălărie şi ţine într-o mână un baston. Deşi locul în care stă este cu aproximaţie mereu acelaşi, îl văd câteodată deplasându-se de pe o parte a străzii pe alta şchiopătând uşor. Îmbrăcămintea este potrivită cu vremea de afară, trebuie să fie, pentru că el e prezent în intersecţie la prima mea oră a dimineţii în fiecare zi a săptămânii mele. El stă la intersecţia a două străzi respectabile ale oraşului nostru autentic. Poartă o pălărie pe cap şi un baston într-o mână, dar, cel mai important, poartă permanent un zâmbet pe faţă. Nu, poartă multe zâmbete pe faţă şi, zicând asta, îmi dau seama de ce vremea nu îl împiedică să vină întotdeauna la întâlnire. Pe care le împarte generos copiilor, dar nu doar lor. Bună ziua, plus un zâmbet fetei frumoase cu părul castaniu, lung până spre mijloc. Bună ziua peste alt zâmbet celor doi adolescenţi cu mustăcioare şi păr vâlvoi. Bună ziua, zâmbet şi o îmbrăţişare fetei cu fustă creaţă şi tenişi în picioare. Tinerii, binecuvântaţi parcă de bineţea dată de omul nostru din intersecţie, cotesc toţi, rând pe rând, în jos pe străduţă către liceul lor. 
 
  
 
 Stă în intersecţia de străzi, dar stă şi în intersecţia unor lumi şi idealuri. Clădirea liceului, renumitului liceu bucureştean, stă ascunsă, uşor arogant graţie geometriei asimetrice a străzilor oraşului, doar la câţiva metri în jos de intersecţie. Mai simplă, mai obosită, deşi, poate, nu chiar atât de bătrână ca cea de mai sus, clădirea unei alte şcoli îmbracă mare parte a curburii de la încrucişarea de străzi. Este o şcoală specială, aşa îi zice şi nu este o clădire cu nimic mai specială decât  alte vecine ale ei. Şi copiii ce învaţă aici trec pe lângă omul nostru. Şi copiii ce învaţă aici, poate mai degrabă părinţii sau însoţitorii lor, primesc salutul şi vorbele bune ale generosului om. Cu atitudinea şi comportamentul său amiabil, dar cu neobişnuita sa prezenţă constantă şi sigură aici, el face din intersecţia cu pricina mai mult decât o încrucişare de străzi, aceasta devine o intersecţie vie şi vibrantă de speranţe, tot atâtea câte suflete acolo.

 E bătrânul din intersecţie, cu pălărie pe cap, baston în mână şi zâmbet pe faţă şi îi înţeleg bucuria de a împrăştia zâmbete.

Sing, sing, sing

Braduţul plus un strop de zăpadă plus o masă acoperită de sărbătoare fac decorul perfect pentru petrecerea de Revelion în casa noastră nouă şi frumoasă. Atâtea petreceri în pijama la trecerea dintre ani sau mai degrabă până la miezul nopţii dintre ani se confundă în minţile noastre de nu mai ştim care a fost acum un an sau care acum trei ani. Am obosit de atâtea chefuri în pijamale şi ne-am hotărât să le dăm jos pentru a pune ceva mai festiv pe noi. Festiv, adică cu rochia de la Moş Crăciun pentru mine care e simplă şi neagră şi îi zic festivă doar pentru că o îmbrac într-o ocazie de sărbătoare pentru că după asta o să-i dau jos festivismul de pe ea şi o las doar simplă şi frumoasă.

Aici, la bunici, ninge ca-n poveşti şi, deşi îndemn pe toată lumea să sprijine oamenii de zăpadă să crească mari şi frumoşi, noi încă nu l-am construit pe al nostru. Dar dacă ninge şi la Bucureşti precis îl ridicăm şi noi cât de curând. Şi fiindcă ninge şi iară ninge Horica a înlocuit racheta de tenis cu lopata şi cu mătura că tot sport e şi ridicatul zăpezii de pe aleile din curte şi din faţa casei şi doar ochelarii aburiţi îi mai diminuează din precizia cu care aruncă în gard zăpada. Felix şi cu Kiti ies şi ei la zăpadă dar suntem neechipati potrivit cu vremea lipsindu-ne mănuşile, absolut trebuincioase jocului în şi cu zăpadă astfel că pentru ei ieşirile sunt necesar scurte.

Emoții, jonglerii lingvistice, somații și sondaj. Sau gânduri și sondaj. Sau simplu, sondaj.

Pe Felix îl enervează că Veneţia e un oraş care stă pe ape, el crede că Andrei Moraru vine de la moară, iar o moară este o comoară. Apreciez că are dreptul să fie cuprins de orice sentiment, chiar şi de iritare, în legătură cu un oraş al lumii, deasemenea găsesc că legătura pe care a descoperit-o între un nume şi substantivul de provenienţă este surprinzătoare şi înclin să atribui acestui tânăr vorbitor un simţ lingvistic fin, iar repetiţia din expresia 'moară este o comoară' nu face decât să întărească cele scrise anterior întrucât nu pot fi suficient de raţională ca să accept că habar n-avea ce înseamnă cuvântul moară. Evident, sunt glumeaţă, dacă nu reiese din text, vă somez să mergeţi pe încredere, aşa cum, vedeţi bine, îi dau şi eu înainte în scris cu încredere.

Şi, că am luat avânt, să vedeţi de unde mi-a venit să folosesc aşa un verb înspăimântător cum este 'a soma'. Păi de la şcoală de la Kiti şi, ca să fiu şi mai specifică, exact din cabinetul medical al şcolii, acolo unde se mai aşteaptă doar un mic pic până să fiu somată direct acolo unde locuiesc, ca să aduc fişa medicală a Catincai. Cadrele (ah ce peiorativ sună) medicale s-or cruci ele că fetiţa mea nu are nici o fişă medicală, precum nu au făcut-o nici un moment atunci când nu mi-au trimis niciodată, dar niciodată, vreo înştiinţare sau vreo invitaţie la vaccinarea copilului ori la vreun alt fel de înregistrare medicală formală. Motiv pentru care ne-am ocupat informal de întregul program medical firesc al Catincai şi am suportat de bunăvoie costurile implicate. Aşa că, somaţi-mă, dragilor, în bunul vostru obicei supus cu evlavie dictonului nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Si, in final, lansez o invitatie la un sondaj care testeaza parerile voastre referitoare la o problema destul de comuna in scoala romaneasca si anume violenta fizica a profesorilor si reactia parintilor la ea. Si, ca veni vorba, va urez sa nu ajungeti acolo!

Perceptii

De ieri lui Felix i-au crescut urechile. L-am tuns.
Dimineaţă Kiti s-a trezit cu picioare mai lungi. Sarafanul de şcoală este prea scurt.
Horica s-a rotunjit, e ca un balon. I-am scos haina de iarnă cu puf din dulap.
În casă a venit primăvara. Am împărţit florile printre mai multe camere. Baia e norocoasă, şi ea a primit un ghiveci.
Felix ne arată limba şi înjură. Când o face aşteaptă reacţii. Grădiniţa este una dintre şcolile vieţii.
Kiti poartă la şcoală ecuson în piept. Este în clasa a treia la şcoala ei. Ecusonul e modest.
Horica şi-a vărsat năduful ieri pe limba germană. E prea greu. Azi a luat un zece la germană.
Am agăţat tabloul nostru de suflet pe perete în sufragerie. E un desen al Bisericii Romano-Catolice din centrul Ljubljanei. L-a primit Cătă de ziua lui de la un prieten.
Kiti joacă un joc nou. Scoate bambusul din vază şi fuge cu vaza cu apă. Dacă îi e şi sete, o bea. Ei i se pare un joc distractiv.

Cu casa în spinare si cu cucuiul in frunte

E a cincea oară de când ni s-au născut copiii când ne schimbăm "acasă". Cu mobilă, cărţi, haine, ace, farfurii... E a cincea oară pentru Horica şi Kiti şi a doua oară pentru Felix. Ce bine că a venit vacanţa chiar acum! Horica e de azi în vacanţă, nu a fost vineri înainte de nici o vacanţă în care să mai meargă la şcoală. Ce bine! Kiti, însă, a mers şi astăzi la şcoală. A fost singura elevă din clasa ei, toţi ceilalţi au răcit ieri la bucătărie unde era foarte rece.

Locurile în care ne-am mutat au crescut progresiv în dimensiune odată cu trecerea dintr-unul într-altul. Unu, doi, trei. Al patrulea a mai scăzut, pentru echilibru. Acum ne socotim spaţiile de mobilat. Kiti primeşte un pat. Primul ei pat la prima mână, numai al ei. L-am căutat ceva prin magazine şi pe internet, apoi am dat nas în nas cu el aproape întâmplător. Şi mi-a picat cu tronc. Eu l-am ales, bunicii l-au plătit. E din lemn, e nevopsit şi miroase a pădure. `

Horica s-a supărat ieri, a primit carnetul de note în care a găsit un nouă la limba romană. Scrii urât, Horica, i-a spus doamna diriginte; are ceva cu mine doamna profesoară, crede băiatul. Eu nu aş zice ca el şi îi spun şi lui asta. Azi a uitat de supărare, ştiam eu că-i trece uşor, who cares about grades?

Nu-i uşor să îţi muţi casa cu totul (dar te obişnuieşti şi cu asta) aşa că mai obosesc din când în când. Precum ieri când am străbătut în lung oraşul pentru Kika cu maşina lui tati fără ambreiaj. Îmi place să conduc maşina cu cutie automată chiar dacă după asta ştiu că o să mi se oprească motorul la maşina mea măcar o dată. La dus a dormit Felix, la întors aş fi dormit eu. N-am putut, maşina are doar cutie automată, nu şi pilot automat. Dar am furat din zecile de minute ale drumului câteva zeci de secunde de pre-aţipeală la semafoarele roşii. La primul l-am rugat pe Felix să mă anunţe când se face verde şi l-am urmărit cu coada ochiului ca să văd dacă este suficient de atent. A fost. La al doilea, la fel. În faţa celui de-al treilea am închis ochii cu capul pe volan relaxându-mă. Am ridicat ochii odată cu capul în cor de claxoane şi sub îndemnul nesigur al lui Felix, "pleacă, pleacă". Am plecat, la fel cum făcuseră cei din faţa mea cu doar câteva secunde înaintea mea şi, trecând de semafor, am realizat ce se întâmplase. Felix fusese rugat să mă anunţe când se face verde. Ei bine, nu se făcuse verde deloc, se stinsese doar roşul, ştiţi, destul de obişnuitul bec ars.

Prea multă pasiune poate să şi dăuneze. Dar când Kiti vine spre mine cu cel mai frumos zâmbet din lume să mă îmbrăţişeze uit că are 35 de kile şi o ridic în braţe, o strâng, o învârt. Azi însă am ameţit din prea mult entuziasm şi am căzut amândouă. N-am decât un cucui mic. I-am spus lui Felix să nu se joace cu cuiele, pot fi periculoase. De atunci el e convins că mesele şi scaunele se prind cu cucuie.

Drumuri

Astăzi nu mi-a mai plăcut în Bucureşti! Am căutat librăriile de pe Magheru dar ca să ajung acolo am avut de trecut munţii. De data asta greul şi urâtul mi-au apărut sub forma deja faimoaselor maşini parcate până-n ziduri astfel încât doar de te-ai strecura cu trup firav ai încăpea pe trotoarul minuscul; apoi de sub piatra scoasă din drum şi din gropile cu traiectorii neaşteptate ale străduţelor odată elegante praful ancestral cu miros dezgustător de urină aproape te cuprinde de nu găseşti grabnic calea spre vreo piaţetă.

Având de parcurs mai multe sute de m pe jos sunt nevoită să îmi duc puiuţul în cărucior, de nu, voi fi cu siguranţă obligată să îl car la un moment dat. Ceea ce e exclus acum şi aici. În atari condiţii căruciorul meu lăudat îmi este deopotrivă prieten şi povară.

Mi-ar plăcea să nu mai circule nici picior de maşină prin centrul bietului Bucureşti. Oricum sens nu are să o facă. Distanţele sunt mici, ele se pot parcurge cu uşurinţă altfel decât cu maşina dar ştiu că lucrurile nu sunt aşa de simple. Cert este că nu este deloc prietenos cu pietonii, nici măcar acum, de ziua lui. Astăzi nu mi-a plăcut în Bucureşti!

Unde este muzica?

Pot să-mi imaginez, cred, cum e când, deşi glasuri, muzici, zgomote încarcă tare atmosfera, nu vrei să auzi nimic. Sau vrei să asculţi doar ceva anume din toată intensitatea asta sonoră grea. Deşi ne aflam într-un decor natural, acesta era populat de fiinţe mai mult sau mai puţin gălăgioase şi mai era şi mărginit de şoseaua vibrând nervos de călcătura brutală dar rapidă a maşinilor. Era şi un lac la nici o sută de metri de noi ceea ce făcea ca simţurile să se ascută şi să se încarce. Stimulul apei este multiplu binefăcător.

Când încerci să te concentrezi, să te activezi pentru lume, efortul este uneori imens. Eşti fizic prezent în decorul ăsta însă un nor dens de stimuli invizibili te îneacă şi te acoperă în strat gros. Vrei să respiri logică, să legi suplu inspiraţia de expiraţie dar te ia o tuse seacă. Mintea ţi se învineţeşte, cu o ultimă forţare naşti un tunel prin norul gros şi ajungi deasupra gălăgiei. Rând pe rând închizi uşi. Scapi de povară. Sau nu.

Oamenii vorbeau, nu-i înţelegeam. Da, da, îi aprobam aparent, dând din cap. Peste tot dezastrul ăsta cu mii de beli nu puteam să aud decât nişte voci de copii din guriţele cărora răsuna povestea Scufiţei Roşii pe malul unui lac(oare asa era povestea?). Salvarea mea. Eliberarea mea.

Cu degetele în ambele urechi, Kiti ne spune adesea: atât, acum vreau liniştea mea, daţi-mi voie să ies prin tunel. Gălăgia "iiiiiii"-urilor ei îi redă liniştea. E o nevoie de linişte. Şşşt, să i-o respectăm.

Vacanta s-a gatat, traiasca vacanta!

Ce sentimente amestecate dupa vacanta! Si bune, doar regasesti confortul de acasa, dar si rele, doar iesi brusc dintr-o stare de relaxare si iti lipseste tot asa de brusc proximitatea celor dragi, bunici, verisori, frati, prieteni. Lacrimile de pe obrajii lui Horia, "tupararea" declarata de Felix, chiar si resemnarea de pe chipul lui Kiti, toate incap pe bancheta din spate a masinii pornita incet spre casa si imi amintesc de toate sfarsiturile dureroase de vacanta ale copilariei.

Horia, mai mare, isi gaseste in liniste cartea pe care a inceput-o cu cateva zile inainte, parca vrand sa extinda timpul saptamanii ce a trecut: Doi ani de vacanta, de Jules Verne. Nu-i mai ingaduim bucuria asta insa, acum, dupa un sfert de ora de citit, nu aici, nu in mersul masinii, anticipand un eventual dezastru digestiv.

Ca de obicei, ne intoarcem de la bunici cu masina mai plina. Bunatati ramase de la masa de Paste, cadourile copiilor de la iepuras si...neiertatoarele kilograme in plus distribuite destul de nedrept pe noi toti. Unii, mai multe, altii, mai putine, oricum, astfel incat se accentueaza dezechilibrele.

Jucariile si jocurile sunt mereu in numar mai mare. Camera lui Kiti este o adevarata ludoteca. La inceput incapeau pe un raft, acum suntem deja la al patrulea. Iata adevaratii clienti fideli Ikea! Dintre jocurile noi este unul care-mi place mult. O tabla patrata din lemn, foarte bine finisat, impartita in patru cadrane. Fiecare cadran este dominat de cate o forma geometrica mare, clara cu mici gaurele din loc in loc si colorata fiecare in alta culoare. Peste respectivele forme geometrice se vor suprapune perfect niste piese de lemn de aceleasi dimensiuni si culori si cu aceleasi gaurele, si care reprezinta imaginile unor obiecte care au in mod natural acele forme geometrice, iar prin gaurelele existente se vor trece patru sireturi colorate corespunzator care le vor atasa strans pisele de tabla. Este un joc foarte bun pentru copii pentru ca acestia pot dezvolta si perfectiona abilitati ca recunoasterea culorilor, a formelor geometrice, potriviri, abilitati motorii fine dar si pentru senzatia tactila deosebita pe care o dau jucariile din lemn de obicei. Si daca mie imi place sa ma joc cu tablita asta de lemn intr atat incat sa uit de unde am plecat (adica de la un paragraf mai sus), atunci e posibil ca si lui Horia, de exemplu, sa-i faca suficienta placere sa-si recompuna inima, din plastic de data asta, de la National Geographic astfel incat sa ii ameteasca din tristetea plecarii spre casa si sa mai uite.

Vacanta ne-a fost

verde si jucausa

, fierbinte si aglomerata

, colorata si vie

, tihnita si dulce

deci, rotunda ca mingea lui Kiti.


O primavara frumoasa si Hristos a-nviat!

Amintiri

Cand lumina soarelui se apropie de perfectiune, expresia ochii (lui Kiti) sunt o oglinda nu mai este o metafora...