Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios chelnerul, un grec tânăr, la vreo douzecisicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducându-ne o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupaamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, căci bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile s-au detașat de temele impuse obișnuite. Grupul ce își găsește o masă către mare îmi atrage atenția auditivă. În el se găsește un adolescent sau poate tânăr adult, ce vorbește pe un ton răstit, cu vorbele emise sacadat și o vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.  

  

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emotionarea pe care o trăiesc inevitabil, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.  

  

  

  

Kiti ocupă un loc privilegiat la masă, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă mă are pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție din partea oricui.  

  

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste o masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului. Ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult. 

Despre fragilitatea pe care suntem forțați sa ne-o ascundem

Încerc mai jos traducerea unor profund inspirate cuvinte ale scriitorului filozof Alain de Botton, unul dintre gânditorii mei preferați, întrucât m-au emoționat tare în dimineața asta. Acesta spune, referindu-se la obiectul din imagine:

"Încă de mici am învățat să ne ascundem slăbiciunile, pentru a ne proteja. Dar acest obiect de cristal din Rijksmuseum Amsterdam nu pare să își tăinuiască fragilitatea, din contră, își acceptă delicatețea și își cere încrezător dreptul de a fi mânuit cu grijă, pentru că ne face să înțelegem că poate fi foarte ușor distrus. Pe bună dreptate, deoarece fragilitatea cristalului nu a apărut în urma unei erori întâmplătoare a artistului creator, ci ca o consecință a dorinței acestuia de a aduce prin transparența și eleganța liniilor sale lumina în profunzimile obiectului de artă. Cristalul posedă însușiri excepționale, dar prețul unor atari virtuți este fragilitatea sa. Parcă ne-ar vorbi, 'sunt un obiect încântător, însă dacă nu mă tratezi cu finețe, mă voi sfărâma și nu va fi vina mea.'

Este o datorie civică să permitem și celor mai delicate forme ale activităților omenești să înflorească și să creăm ambianțe binevoitoare cu entitățile fragile. Și bineînțeles că știm cu toții că nu cristalul are cea mai mare nevoie de o asemenea preocupare, ci chiar noi înșine și, chiar mai dureros, cei cu care ne împărțim viețile."





"Since the school playground, we’ve known that we must not show our fragility. We’ve learnt to have ‘defences.’ So there is always a fragile bit of us, but we keep it very hidden. But this rock crystal - in the Rijksmuseum in Amsterdam - doesn’t apologise for being weak. It admits it’s delicate; it is confident enough to demand careful treatment; it makes the world understand it could easily be damaged. And with good reason. It’s not fragile because of a deficiency, or by mistake. It’s not as if its maker was trying to make it tough and hardy and then – stupidly – ended up with something a child could snap, or that would be shattered by clumsy mishandling. It is fragile and easily harmed as the consequence of its search for transparency and refinement, its desire to welcome sunlight and candlelight into its depths. Crystal can achieve wonderful effects but the necessary price is fragility. Some good things have to be delicate – the dish says: ‘I am delightful, but if you knock me about, I’ll break, and that’s not my fault’.

It is the duty of civilization to allow the more delicate forms of human activity to thrive, to create environments where it is OK to be fragile. And we know, really, that it is not crystal that needs this care most, it is ourselves and – more awkwardly – the people who share our lives."

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Musca ce am vrut să fiu

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Când simularea nu e fățărnicie

Sunt trează de vreun sfert de oră, silueta nedeslușită a fetiței noastre care acum sforăie nepăsător, lipită de mine, istovită după ritualul de noapte, îmi spune că e dis-de-dimineață, joc un joc inventat pe moment, ghicirea orei dimineții. Pentru asta mă ridic din pat, cu grijă ca să nu o deranjez pe Kiti, citesc ora pe ecranul telefonului meu din dulapul de haine. Nu câștig jocul, deși mă aflu în marja de eroare acceptabilă, așa cum m-a învățat tati (:)). Este timpul să îl trezesc pe Horica, lui, dintre copii, îi trebuie cel mai mult timp după trezire pentru a se ridica din pat. Lumina difuză a dimineții de acum câteva minute a căpătat consistență, este uimitoare trecerea imediată din noapte în zi, iar faptul că o pot percepe atât de fizic este magnific. Descopăr ferestrele din întunericul suplimentar al draperiilor și dimineața se revarsă deplin în camera de băiat mare, cu biroul generos încărcat cu cărți și caiete ce stau dezordonat alături de căsuța din sticlă a broscuței Broschi, cu cele două biblioteci cu uși de sticlă în care ordinea are o definiție particulară și, totuși, logică, cu peretele din fața biroului tapetat până în unghiuri de harta fizică a României, cu un etui pentru ochelari pe un colț al biroului și un ghiozdan căscat la piciorul fotoliului. Horica, e timpul să te trezești, îi spun și îl ciufulesc, apoi îl descopăr și îi masez și ciupesc mușchii leneși de după noapte. Îmi trebuie o copie după certificatul de naștere, îmi răspunde la 'buna dimineața' mea obișnuită, ceea ce mă face să accelerez, bine că nu îmi spui înainte de a ieși pe ușă, să coborâți la masă în cinci minute. Cobor treptele cu gândul la simularea examenului la română de astăzi și recunosc în mine o vibrație nouă, de alertă. Este doar simularea examenului din vară și, totodată, simularea emoțiilor noastre de părinți din vară. Mă frământă ideea că toți copiii au dreptul și obligația la trăirile lor, și noi, părinții de astăzi, le-am avut, și pentru că sunt ale lor, nu văd de ce trebuie să se amestece cu emoțiile noastre. Decid așadar că nu trebuie să se întâmple asta, de aceea îmi exprim vibrația simțită printr-o mângâiere și o încurajare și îl las pe băiat să-și simtă mai departe singur doar emoția lui, căci știu că emoția trebuie să fie bună câtă vreme o ține blândă acolo, undeva, sau o ține ca pe un trigger de energie pozitivă, tot acolo, la loc sigur. Îi copiez certificatul de naștere și i-l pregătesc într-o folie transparentă pe servanta din holul de ieșire din casă, alături de pachețelul cu gustarea obișnuită, un sandwich și un măr, apoi ne vedem firesc de rutina dimineții, un mic dejun frugal, îmbrăcarea și plecarea către școli și grădiniță. Ajungem prea repede la școală, dar Horia, ca orice copil, abia așteaptă să își petreacă încă o jumătate de oră înainte de examen cu prietenii. El nu știe decât teoretic că prea multe discuții cu colegii despre examenul ce trebuie să înceapă în curând pot să îl sperie, să îl descurajeze, să îl intimideze, dar chiar și asta se simulează astăzi, așadar să lăsăm simularea să simuleze deplin ceea ce are de simulat. Cât despre simularea de trăire părintească spun doar atât: să facă bine și să stea cuminte, la locul ei, căci emoția trebuie să fie bună câtă vreme rămâne blândă, decentă acolo, în suflețel, sau o păstrez ca trigger de energie pozitivă și optimism, doar ne face bine să avem încredere, nu-i așa?

Fără regrete

Nu știu de ce nu am mai avut nici măcar o strângere de inimă în timp ce mi-am înfipt foarfeca în claia deasă, ciufulită de păr a lui Kiti, deși nu am făcut-o cu vreo urmă de răzbunare pentru gestul pustiitor de smulgere a firelor de păr, nici ca urmare a stingerii convingerii mele estetice că delicatețea și frumusețea chipului feminin se întregește când este încadrat de un păr lung, curat, ci am făcut-o poate doar cu speranța și încrederea că va trimite în uitare gestul devastator și întristător. Surpinzator, nici la vederea capuțului dulce, ușurat, acum parcă înfășurat într-o blăniță mătăsoasă, deasă, intimă nu am retrăit regrete, chiar dacă apariția inedită a surioarei lor li s-a părut băieților nemulțumitoare, stranie, nefirească.  
 
Număr și socotesc astăzi douăzecișidouă de luni scurse pentru a găsi altă împăcare, timp în care am tot mimat și am căutat cu îndârjire echilibrul. Timpul, purgatoriul generos, imperturbabil și necesar al împăcării noastre.

Am alunecat în bănci în plug

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a "timpului creat de dragoste", așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai 'despovărăm' pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, 'nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac', să se transforme curând într-unul de bucurie, 'îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu'. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă. 

Calendar de advent, ziua 3

Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, cele care formează, dupa cum se spune pe site-ul United Nations, "cea mai mare minoritate a planetei", întrucât numără cam 15% din oamenii de pe Pământ și este o zi sărbătorească în care noi, cei care avem ochii deschiși către aceste persoane, încercăm să atragem lumii atenția cu scopul de a elimina toate tipurile de bariere pe care societatea le impune acestor oameni.

Fără ca aceasta să fie motivația principală de a exista a însemnărilor din blogul meu, sper totuși că trăirile noastre pentru și alături de Kiti, expuse aici, să fie o cale de cunoaștere și înțelegere, acceptare și includere în viețile noastre a acestui mare necunoscut, grupul oamenilor cu dizabilități.

Tot despre ceva frumos scriu astăzi, în a treia zi a lunii decembrie, pentru că scriu despre solidaritate, empatie, iubire, zâmbete, atenție și grijă, scriu despre superba noastră șansă de a fi omenoși. Vă invit, pentru început, să zâmbiți, chiar dacă o veți face și printre lacrimi uneori, să le zâmbiți fără teamă acestor oameni, pentru că zâmbetul are o putere miraculoasă de vindecare de boală, de prejudecată, de spaimă, de ură.

Vă las în compania Galei Persoanelor cu Dizabilități, o înregistrare de la TVR 1, preluată de pe site-ul incluziune.org, făcându-vă atenți la fragmentul dintre minutul 5:35 și 8:52 al primei părți, în care ne veți vedea pe noi, cu Horica în prim-plan.

Frumusețea din lipsa de simetrie

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori  această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții 'savante' cu băieții mai 'experimentati', Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu 'nuuuuuuuuu!'.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

Ție și supereroului tău, Felix!

Trebuie să ne alegem câte un supererou pentru serbarea de Crăciun, tu ce ai ales, l-am ales pe... (am uitat), de ce nu te-ai gândit la Spotu-dinozaur, doar el este un hiper-super-erou, nu-i așa, nu, nu, el nu este un supererou de grădiniță, el este de fapt un superdinozaur și copiii nici nu îl cunosc prea bine. Mă uit la tine cum te dezici ușor-ușor de marele și minunatul tău supererou, drept e că nu ai face-o dacă nu ar exista, poate, vreo presiune exterioară, dar tocmai aici stă tristețea, stau regretele, în dorința de conformism, deși, până la urmă, îți trebuie ca să întâlnești fericirea în viață și o doză de docilitate, un strop de supunere și împăcare în tine cu valori mai mult sau mai puțin comune la un moment și spațiu date. Nu cred că mintea ți se încetinește sau ți se oprește în felul ăsta, din contră, să lași o frântură din ideea ta deoparte pentru o vreme poate fi un exercițiu util de altruism și empatie. Numai să nu te împiedice să crezi în supereroul tău, numai să nu ajungi să te rușinezi de existența supereroului tău. Să îl ții viu în minte și gând, să îi creezi destin fantastic fără să suferi din faptul că ai crescut mai înalt în ultima vreme, fiindcă ai auzit în stânga sau, poate, în dreapta că înălțimea mare îți va limita creativitatea. Ai putea să crezi din ce în ce mai tare, pe măsură ce te înalți, că 'trebuie' îți devine tot mai necesar în viață, dar aceasta este o minciună sau, mai bine, este o interpretare nepotrivită a lumii, e drept că tu auzi dinspre toate zările șuierul înfricoșător al lui 'trebuie', acest uragan de oportunism acceptabil și dezirabil social, însă nu aș vrea să te sperie, dar dacă totuși te sperie, cuibărește-te în brațele noastre, aici unde știi că ai mereu un loc călduț. Tot ce îți trebuie ca să te bucure este, paradoxal, un singur 'trebuie', este acel îndemn, 'trebuie să îți cauți echilibrul tău în tot ceea ce gândești și faci'. Atât, doar atât, restul de 'trebuie' este doar praf în ochi, doar o fantasmagorie!

Atitudinea pozitivă în tenis

1-0, 2-0, 3-0, 4-0. Nu sunt bine pregătită să îi fac față onorabil. E încrezător, optimist, glumește satisfăcut pe seama jocului meu necompetitiv astăzi, ce-i drept. Copilul meu joacă pe terenul de tenis un rol dublu: este eroul-jucător și este comentatorul, adesea hâtru, al propriei sale interpretări. Îmi plac glumele lui, îmi place atitudinea lui pozitivă, însă sunt sceptică în ceea ce privește rezultatul comportamentului său exuberant, excesiv vocal. Tenisul este un sport greu, în afara tehnicii, tacticii și strategiei de joc, pentru care trebuie să fii bine pregătit și neapărat concentrat, ai nevoie de un psihic echilibrat, care să nu te infunde în deznădejde, în cazul unei erori, și care să nu te entuziasmeze exagerat, în cazul unor avantaje de moment.


4-1, 4-2, 4-3. Băiatul rămâne excesiv vocal, doar că devine un comentator autodispretuitor, lipsit de încredere, care se blamează și se revoltă în neputința-i temporară. Nu îmi place patima lui, cât de eficientă ar putea aceasta să fie?
 
Atitudinea pozitivă se construiește. Comportamentele noastre impulsive sunt efectul atitudinii față de evenimentul-cheie. Imaginează-ți, Horica, rezultatele unor comportamente-efect ale unei atitudini pozitive! În acest caz, mă aștept la niște rezultate pozitive. Confirmă-ne, Horica, apariția rezultatelor negative ale comportamentelor-efect, ce se întâmplă ca urmare a unei atitudini negative!


Dar cum influențăm atitudinea, fiindcă știm că aceasta nu ține numai de educație, cunoaștere, ci ține și de temperamentul înnăscut, mai ales în competiții, în general, și în cele sportive, în particular? Deoarece atitudinea pare a fi într-o relație directă cu comportamentul și cu rezultatul lui, este intuitiv să ne propunem să modificăm comportamentul, acea variabilă maleabilă, supusă adesea voinței, așadar rațiunii. Pentru a modifica un comportament este necesară analiza lui amănunțită, care ne va da o măsură obiectivă a acestuia, ceea ce înseamnă măsurarea concretă, neemotionala, cu ajutorul unor instrumente neutre, imparțiale a comportamentului. Această analiză ne pune în față dimensiunile comportamentului, ceea ce ne înlesnește construirea unei strategii de influentare a lui, în sensul dorit.

În cazul sportivilor-copii, poate și în alte cazuri, interferența avizată sau, cel mai des, neavizată a părinților în manifestările copiilor tinde să fie foarte mare, este profund emoțională și mult mai puțin rațională, din motive lesne de înțeles. Ca atare, chiar dacă inputul părintelui este pozitiv, copilul se găsește nedorit în mijlocul unui dezechilibru interior, pentru că trăirile sale din momentele jocului sunt ale sale și numai ale sale și sunt resimțite intens, iar în funcție de puterea de empatizare a părinților săi, acestea tind să le echilibreze pe cele ale părinților, adică se adaptează unor condiții noi, nenaturale. Așadar, împotriva intuiției, intervențiile părinților în comportamentul copilului lor îl pot împovăra suplimentar pe acesta, iar construirea atitudinii lui pozitive devine mai dificilă.


Într-un sport ca tenisul, victoria și înfrângerea depind de câte un număr. Numărul care te face învingător reprezintă procentul de puncte câștigate, în același fel, procentul de puncte pierdute te numește învinsul unui meci de tenis. Prin urmare, nu îți este interzis, ție, jucătorule de tenis, să greșești o lovitură, să pierzi un punct. Acest lucru nu este cel mai simplu de înțeles și de acceptat fapt de către copilul care joacă tenis, întrucât percepția acestuia față de eroare este negativă și valoarea negativă este amplificată de balanța ce se inversează spontan în defavoarea lui și în favoarea adversarului său, căci, e simplu, un punct pierdut dintr-o eroare de unul înseamnă un punct câștigat cu ușurință de celălalt. Totodată, presiunea care se pune pe sportivul-copil pentru dobândirea unei tehnici cât mai aproape de perfecțiune este foarte mare și, adeseori, eroarea de tehnică este condamnată. Dar să nu uităm, nu devii câștigătorul unui meci de tenis niciodată prin obținerea unui procent de 100% de puncte câștigate. În concluzie, copil drag, îți este permis să greșești, nu îți datorezi scuze, nici autoinvinuiri ție însuți!
 
Din faptul că, indiferent dacă câștigi sau pierzi un meci de tenis, vei acumula un număr destul de mare de erori și puncte pierdute, rezultă că prăbușirea echilibrului interior al jucătorului de tenis este simplu explicabilă și este o funcție discontinuă, fluctuantă și neapărat nenulă. Consecința acestei evidențe, pentru construirea și menținerea atitudinii pozitive pe tot parcursul confruntării, este antrenamentul pentru acceptarea greșelii, evident dublat de antrenamentul tehnic, tactic și strategic de joc.



6-4, Horica câștigă în cele din urmă primul set, nu știu dacă ar fi făcut-o în condițiile unui adversar mai puternic decât mine, dată fiind atitudinea negativă ce l-a cuprins din cauza iminenței pierderii setului. Propun o mică pauză de analiză comportamentală a momentului critic de joc. Îl conving că îi este permis să greșească, pare să înțeleagă și observăm că erorile sale s-au produs pe un fond de pierdere a atenției și concentrării, din cauza autoinvinovatirii, interioară și exterioară. Izolăm din foaia virtuală de analiză, dimensiunea de autoinvinovatire exterioară (excesul de cuvinte aruncate împotriva lui însuși) și hotărâm să modificăm această dimensiune și anume, îi propun să se concentreze, în afară de joc, pe reținerea oricărui comentariu negativ sau pozitiv pe tot parcursul întregului set ce va urma, comportament pe care doresc să îl obțin și să îl întăresc cu ajutorul unei recompense extrinseci, în prima fază.
 
6-4, 6-1, Horica încheie în liniște meciul împotriva mea, respectând înțelegerea avută și probând ipoteza de lucru, cea considerată ca una probabilă și anume, atitudinea pozitivă se poate construi prin modificarea comportamentului-efect al atitudinii negative.

Înlănțuite

 Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

 Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

 În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

 Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

Dublura mea de tras

În copilul nostru născut sub semnul gemenilor se ascunde un spirit cocoșat de poveri imposibil de descris. Copilul înțelege mișcările vieții, el ne percepe acțiunile comune și individuale, știu asta fiindcă se mulează activ și, mai ales, pasiv pe profilul nostru familial. Totuși, îi simt deseori tensiunea interioară, îi văd tremurăturile fine ce abia-abia o țin pe linia de plutire și îi încasez răbufnirile dureroase cu resemnare. Îmi privesc cu gând înlăcrimat neputința și datul și tac. Tăcerea mea înseamnă slăbiciunea mea, dar înseamnă și devenirea mea și-a ei. Tăcerea mea este slabă, dar și puternică. Copilul luptă în sinea lui și în mediul nostru cu poverile cu care se tot supraîncarcă, iar noi, hamalii ei nepricepuți, ne perpelim neputincioși în jur, ba o mai și aplecăm cu un grad în jos.

Și totuși copilul renaște copil mereu, spiritul său reapare nesperat eliberat, de parcă o lumină sfântă îi coboară în cale. E curată și ușoară precum un nou-născut și însetată de iubirea noastră tot ca nou-născutul după laptele mamei sale. Unde s-au evaporat poverile, unde îi e cocoașa? Unde îi e ura și durerea, cu toatele au dispărut ca-ntr-un miraj întors pe dos?

Complicate și simple ne sunt transformările, precum complicate și simple ne sunt și trăirile. Uneori mi-e greu să mă iubesc, alteori mi-e ușor să mă îndrăgesc, în unele zile nu pot să te mângâi, într-altele ador mângâierile pe care ți le așez pe frunte. Îmi imaginez că înțelegi și tu mersul ăsta al lumii și că reacționezi la fel ca mine. Îmi imaginez că spiritul tău nu știe multe moduri de limpezire, în definitiv cu toții luptăm pentru a dobândi înțelepciunea vieții. Îmi imaginez doar, ce pot să fac mai mult, acum, aici? Și încerc să îmi iert învrăjbirea.

Când copila plânge

Ne așteptam și la măcar câteva momente delicate cu Catinca la mare. Vezi bine, scriu 'și la', pentru că fetița noastră este una blândă și bună de felul ei, dar, ca tot copilul de unsprezece ani, mai izbucnește câteodată nefericirea din ea, pe care o strângem cu toții de altfel în noi ca să izbucnească în erupție vulcanică sau în doze ușoare de plâns. Am învățat să suferim mai puțin pentru imaginea dramatică ce o constituim cu copila în criză pentru ochii detașați ațintiți asupra noastră. Din nevoia de a ne proteja, din iubire pentru ea, cea care suferă cel mai tare. Dar cât de ușor și bun e sentimentul de eliberare de presiunea din jur, atunci când, mulțumită neaglomerarii, spațiului generos de libertate, dar, mai ales, empatiei oamenilor de lângă tine, nu trebuie să te găsești neapărat și nedorit eroul dramei tale reale la scenă deschisă și gratuită. Discreția. Acea abilitate învățată, acea expresie necesară a respectului pentru cel de lângă tine. Să asiști cu discreție la durerea omului înseamnă respect și empatie, înseamnă iubire și umilință în fața vieții.

A împărți

A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării.

Depășiri

E dimineață, nicicând în timpul unei zile sufletul nu mi-e mai limpede. Nopțile, ce preced diminețile, sunt reculuri în transformările continue pe care le suferim, vezi bine, așadar, de unde vine limpezimea dimineții, e ca și cum, scăpați de sub presiunea crescândă a zilei înspre noapte, ne trezim însănătoșiți, cu percepție ușoară, neaglomerata asupra lumii noastre proxime. De fapt, orice încetinire voită sau întâmplătoare a ritmului circadian este premisă pentru alinare, pentru vindecare.

E dimineață și zâmbesc, copilul mic se depășește pe sine în lungime, într-o hiperextensie vivace de deșteptare, ce îl împinge cu totul din patul lui chinuit la trup, rămas fără zăbrele, dar îmbogățit la suflet, cum altfel să-i arate împlinirea dacă nu prin amintirea bună a atâtor copii pe care i-a tot ținut în timp. E adevărat, să crească copilul afară din pat e un proces desfășurat în zile, nopți și zile, nopți, mai scurte sau mai nesfârșite, însă nefiind antrenați să îi percepem copilului mărirea, ne trezim perplecși adesea în fața evidentei, implacabilei noastre deveniri. Perplex în fața unei certitudini, iată esența naturii umane, iată dominația emoției asupra rațiunii. Să zâmbim uimiți în fața autodepășirilor copiilor noștri, iată un secret al fericirii!

Ai putea să juri că știi cine sunt?

'Ce vrei? N-am chef de discuții, lasă-mă! Hai că vin acum, dă-mi o secundă să așez puzzleul ăsta pe raft! Ok, ok, o văd pe mama, bună!, acum, însă, am altă treabă! Mă întorc o secundă în camera de lucru, nu sunt sigură că puzzleul stă în locul potrivit. De ce mă urmărești? Tu nu ai altceva mai bun de făcut? Da, am înțeles că a venit mama, dar poate să mai aștepte. Urăsc când încerci să mă determini să fac ceva, atunci când eu trebuie să fac altceva, mă înțelegi? Mă înțelege și pe mine cineva? Se pare că nu, mă încalț, dacă așa zici tu, ziceți voi, vă dați seama că mai întotdeauna fac ceea ce vreți voi să fac? Realizați că mă supun de cele mai multe ori doar ca să vă fac pe plac? Acum NU vreau! Acum aș dori să fac altceva, nu sunt sigură că știu ce vreau să fac, dar aș putea găsi ceva care să fie alegerea mea și numai a mea! De aceea, vă rog să mă scuzați, dar am să mă descalț. Poftiți, cu drag, sandalele mele în capul vostru, eu am tulit-o înapoi!

Unde e lemnul ăla? Ce să fac cu el, aș vrea să fac ceva cu el, îmi vine să urlu fiindcă nu știu ce să fac! Nimic nu e al meu, numai al meu. Degeaba te uiți îngrijorată la mine, tu ai ceva numai pentru tine, de exemplu, controlul asupra mea. Știu că ai acest control, e al tău, îl recunosc, dar astăzi, acum nu îl mai ai sută la sută, fiindcă așa am hotărât eu. Eu acum nu plec acasă. Orice ar fi, acum nu vreau să plec acasă! De ce vii cu sandalele la mine? Nu tot tu ai spus că locul sandalelor este în hol, sub dulap? Scuză-mă că te împing, te împing numai pentru că insiști să mă încalț, iar eu nu vreau asta! 

Nu știu cum reușiți, nu știu cum am ajuns așa, de mă supun întotdeauna voinței voastre. M-am încălțat din nou, ce zici acum, în semn de mulțumire, te dai, te rog, din calea mea ca să mă întorc în camera de lucru, fiindcă am o treabă neterminată acolo? Nu vrei, foarte bine, trebuie să te dau la o parte, am observat că am brațe puternice și lungi, nu îți prea plac brațele mele puternice și lungi, să înțeleg? Eu doar atât aș vrea să înțelegeți, acum, în acest moment, nu vreau să plec de aici. Urăsc să mă urmăriți cu toții, ce, jucăm un joc cumva, sunt eu infractorul, iar voi eroii salvatori? Nu îmi place jocul vostru, detest acest joc! Mi-a venit iar plânsul, îmi vine singur, nechemat, vă urăsc pe toți!

Nu vă înțeleg înverșunarea, păreți de-a dreptul îngroziți, nu ați mai văzut așa ceva în viața voastră, așa e? Văd că v-ați chemat ajutoare să țină ușa. Pe acolo nu se trece, atunci, măcar, dati-mi voie să plâng. Uite, am descoperit ceva ce îmi aparține pe deplin: plânsul. Plânsul e al meu. Plâng, eu plâng, acum plâng, plâng când vreau eu. Ai mai încercat uneori să-mi furi chiar și plânsul, dar nu ai reușit. Intelegi, nu e asa, ce este o frustrare? 

Ține-ți strâns ușa aia dragă și dă-mi sandalele! O să mă încalț cu ele și o să plec, fiindca asta îți dorești de la mine. Dar, te rog să mă scuzi, am să plâng cu plânsul meu! Al meu! Jumătate de oră am să plâng numai pentru mine!'

O altfel de dictatură

'Tu nu ești stăpâna noastră! Noi nu suntem sclavii tăi!', a strigat deodată Horica, punându-și în strigătul ăsta toată disperarea, revolta, neputința, iscate de strania dictatură a Catincai.

A instaurat-o insidios, subliminal, la început făcându-ne să pară doar o glumă nevinovată sau, poate, chiar așa a început, ca o glumă simpatică, urmând ca în timp, poanta ei să se metamorfozeze într-un gest perfid, intenționat. E extraordinar de interesant mecanismul necunoscut, greu de intuit, determinant al acțiunilor ei dictatoriale, oare care îi sunt rațiunile, oare cauza lor are caracterul autoritar pe care începem să îl percepem tot mai neplăcut?

Intrăm în mașină. Toate zilele intrăm în mașină, în general, diminețile. De parcă ar conta! Eu sunt șoferul, stau în față, copiii sunt pasagerii, locurile lor sunt în spate. Unu, doi, trei, de îndată ce ajunge în mașină, am spus de îndată, chiar asta vreau să zic, Kiti se descalță în grabă, viteza descălțării nu se potrivește, în schimb, se echilibrează cu viteza mică cu care se încalță înainte să ieșim pe ușa casei sau pe orice ușă, după care încălțămintea zboară, da, zboară, către parbriz, apoi aterizează pe undeva. Ne-am instalat, pornim. Kiti s-a instalat, pornește. Să ne cerceteze. Cu toții cunoaștem normele impuse: nici o șapcă sau alt fel de acoperământ nu se poartă pe vreun cap, nici o agrafă mai elegantă sau mai puțin elegantă nu trebuie să țină vreo șuviță a vreunui păr, nici o pereche de ochelari nu se va agăța de vreo ureche (sau două), nu se va admite nici o excepție pentru purtătorii permanenți de ochelari, nici un obiect nu va ocupa scaunul sau scaunele rămase libere, scaunele sunt destinate oamenilor și numai lor. Acestea sunt regulile ei de comportament în călătoriile cu mașina, ale Catincai, pentru noi, familia ei. Sau pentru voi, cei care, în condițiile devoalate în cele de mai sus, ați îndrăzni să pășiți la noi în mașină. 

Teroarea este maxima în special în spate, mai ales pentru Horica, acest copil miop, căruia, mai nou, i se refuză dreptul de a vedea clar drumul parcurs, dar momentul este deopotrivă extrem de caraghios, pentru că imaginea unei Kiti atât de neînduplecată și de în control pentru a evita posibilele rebeliuni este caraghioasă.

Deocamdată îndurăm, avem resurse pentru a îndura, căci plan bun pentru o lovitură de grație nu avem.Suntem dominați de o voință ce e întrupată misterios, din senzații și frustrare, din nevoi și neliniște. Îndurăm fără să fim lași, nu toate umilințele vin din lașitate, îndurăm pentru că acum asta ne e singura cale. Și râdem, doar bine zice Horica, încă nu ne-a obligat să renunțăm la urechi sau nasuri.