Eu, cu stângăcii cu tot

Drumurile mele se tot intersectează între ele, ca diagonalele unui poligon cu multe laturi, uneori aproape că mă văd pe mine înaintea mea, atât de curând revin în același loc, pe același drum, căci acesta îmi este rostul și țin mult la el, iată-mă în șirul de mașini oprite la semaforul din fața școlii lui Horica, iată-mă cu concentrarea pe conținutul genții mele, în care caut ceva de zor, iată-mă tresărind ca prin vis la auzul unui glas familiar care mă strigă: 'mama, mama'! Nu sunt într-un vis, din parcul rotund al intersecției vine chemarea, ridic ochii din geantă, în stânga mea îl văd la marginea șoselei pe Horica, astăzi îmbrăcat colorat intenționat pentru fotografii de grup, de sfârșit de ciclu școlar, pe Horica alături de prietenii lui, gesticulând larg, în zâmbete la fel de largi, datorate întâmplării neașteptate, atât pentru el, cât și pentru mine, de a ne întâlni nas în nas, în timp de școală, în afara școlii, mie întâmplarea îmi pune pe chip lumina bucuriei de a privi frumosul deodată în față. Apăs instantaneu butonul geamului electric al mașinii, emoția întâlnirii mă face să greșesc fereastra, mă corectez imediat, răgazul roșului din semafor nu este satisfăcător, și-l văd nemijlocit direct în față, aș putea să îl ating ușor pe brațele dezgolite prematur în dimineață, ca să-l încălzesc puțin, dar nu o fac, doar zâmbesc din inimă, apoi sunt somată cu un claxonat scurt din spate să pornesc, iar eu pornesc mașina ușor, ridicând mâna pe fereastră și strigând prostește, cu degetul întins, 'e frig!' și plec. Trec de semafor și închid geamul, căci vânticelul rece nu e confortabil, nu înainte însă să aud o erupție vulcanică de râsete adolescentine, stârnită de gestul și cuvintele mele.