Apa

Sala bazinului are  două zone, una a bazinului propriu-zis, în care copii, antrenori, alți înotători, cu toții echipați pentru înot, se lansează pe culoarele bazinului înotând sau încă nu, nu înainte de a își încălzi articulațiile pe margine, apoi, zona spectatorilor, populată excesiv de părinți, bunici, însoțitori și alți copii în curs de îmbrăcare, după lecția de înot. Eu îmi caut un loc cât mai izolat și îmi scot cartea să citesc, fiindcă, deși o privesc pe Kiti dintr-o suficient de mare depărtare, încât să nu-mi permită nici măcar să o surprind într-o fotografie, observ totuși că nici astăzi nu vrea în apă. Zgomotul de fond este amplificat în sala mare a bazinului, glasurile copiilor au tot felul de inflexiuni. Mai deranjant însă decât ar putea să-i pară unuia larma generală este continuumul de sfaturi, direcții, instrucții, mustrări, nemulțumiri, strigăte ale părinților, adunate parcă toate într-un cor nesfârșit, fulminant, distonant, amenințător, ce îmi torturează simțurile. Ah, închid cartea resemnată, fiindcă, cu regularitatea unui ceas elvețian, o voce stridentă a unei mame vădit iritată de fiul ei mă ciocănește nemilos direct în moalele capului. Băiețelul ei de vreo cinci ani plânge cu disperarea tipică a copilului, țipând obsesiv, ba da, o să mă uit la desene. Totodată din lateral, scap oarecum milimetric de impactul distructiv cu instrucțiunile tehnice ale altei mame, pe care le lansează tranșant și necontenit, ca pe niște fulgere bine țintite, către copilul ei din bazin, și pe care le însoțește de gesturi demonstrative largi, ușor hilare, însă cui îi mai arde de glume în haosul fonic și sufletesc al halei de sport. Sunt cuprinsă instantaneu de o durere sâcâitoare de cap, umezeala eliberată de apa din bazin îmi îneacă respirațiile. Kiti, acolo, în depărtare, este momită către bazin, o văd cum trage de brațele însoțitoarelor ei către înapoi, refuzul ei este categoric. Scoate un sunet ascuțit, prelung, dar ecoul sălii amestecă eficient sunetele între ele, astfel că cel al lui Kiti rămâne integru, dar bine mascat în haosul fonic general, la fel ca un morcov fiert ce alunecă dibaci din calea paletelor unui mixer ce vrea să transforme într-o masă amorfă o fiertură de legume. Și tot ca morcovul acela, sunetul iese din când în când la suprafață, atunci când zeci de ochi și urechi se îndreaptă curioși către el ca să-l înghită. Cu un sfert de oră înainte de terminarea lecției de înot, dau semnul pentru forțarea fetei în apă, așadar Kiti ajunge în bazin, cu tot cu morcovul ei fiert, care mai ține doar un pic, apoi dispare în mii de bucățele. Nu aflu dacă dă din mâini și din picioare, însoțitoarea ei o trage prin apă, iar Kiti plutește împotriva legilor fizice, dar într-o congruență desăvârșită cu niște legi necunoscute ale spiritului. Iese din bazin cu ridicarea iscusită a trupului în brațele încordate, Kiti are un trup construit după tiparele trupului unui atlet. Mă ridic din colțul ales în tribuna gemanda de încărcătură, îmi iau și cefaleea dobândită cu mine și ies. Trag mașina în fața intrării, unde îmi aștept cuminte, lipsită de chef, pasagerii. Aș plânge, însă nu găsesc un motiv suficient de bun pentru asta, de aceea prefer să nu o fac. Copiii și însoțitorii lor urcă pe rând în mașina mea devenită chiar mai încăpătoare decât o știam și își reiau locurile de la venire. Trag ușile după ei și îmi primesc zâmbind uralele pe care fetele și copiii mi le strigă în semn de mulțumire pentru că le-am fost șofer la lecția de înot de săptămâna asta. Durerea de cap devine tot mai neînsemnată.