'Acțiune!', se filmează

Ieri au venit din nou acasă să ne filmeze. Am ajuns deodată în fața casei, abia am reușit să îl trezesc pe somnorosul mic din mașină, iată-l astfel cu încă un motiv să fie morocănos pe moment. Celălalt motiv este subînțeles, înscris de fapt în gena de frate: gelozia. 'Bună seara, ciudaților' nu este tocmai cel mai manierat mod de a îți întâmpina musafirii, din fericire încă găsim o scuză timidă datorată înălțimii relativ mici a nemulțumitului. 'Ciudații' nu se simt ofensați, ei sunt ditamai adulții, obișnuiți până la urmă cu ostilitatea, asta îmi imaginez eu, în definitiv ei pătrund în intimitatea multor oameni cu camerele lor de filmat, ceea ce mă face să cred că au întâlnit în meseria lor destui ursuzi. Nici noi nu avem maniere, astfel își manifestă ei delicatețea de a nu ne pune într-o lumină nefavorabilă, ba, mai mult, își îndreaptă favorabil luminile către fețele noastre. Ca să ne filmeze. Nu încep treaba imediat ce intră în casă, nici nu au cum să o facă atât de repede, dintre toate echipele ce ne-au vizitat până acum, aceștia au cel mai complex echipament de filmare, așadar au nevoie de un timp suplimentar pentru a purcede la 'acțiune'.

Aprindem toate luminile de care dispunem, ei ne completează, ba ne cuceresc de-a dreptul, cu luminile lor profesionale. Toată camera de zi este acum inundată de lumină, Kiti își ascunde nasul sub o perniță moale, iar gestul ăsta se echilibrează firesc cu un funduleț delicat ridicat către lampa-vedetă. Vă rog să nu o filmați astfel, îi apăr eu repede fetiței nepăsătoare dreptul la intimitate, mi se înțeleg temerile, ceea ce însă nu îmi scade din insistența cu care țin ochii pe ea.

Lui Horica i se montează microfonul portabil de gulerul tricoului, el se joacă cu microfonul, îl ciocănește cu degetul și îl testează suflându-i niște sunete ascuțite. Un domn așezat discret pe consola mea sculptată din lemn de sheesam sare ca ars sau, mai bine, sare înțepat brutal în urechi de testele lui Horica, descoperindu-și urechile de căștile receptoare. Horica se scuză și râde, apoi își așteaptă cuminte întrebările.

Felix acceptă bucuros niște desene animate, momeală pentru alinarea geloziei de a nu fi în prim-planul acțiunii ce animă atmosfera casei. Negociem cu el de pe poziții de forță eliminarea sonorului și câștigăm. Între timp, filmarea începe. Horica are voie să fie el însuși pe taburetul generos al camerei de zi, ușor excentric în cadrul camerei uriașe de filmat se tolaneste Kiti pe un colț de canapea, și ei i se cuvine un pătrățel de imagine filmată. Așadar, Horica redevine el însuși, imobilizat pe taburet, din cauza microfonului mobilizabil, dar fix pe taburet de data asta, iar Kiti continuă să rămână ea însăși, de aceea își amintește brusc că ea adesea scoate lampadarul din spatele ei din priză. Ceea ce se hotărăște să și facă, așadar se ridică de pe canapea, trece nonșalant prin fața lui Horica, ajunge în dreptul lampadarului, îl scoate din priză și revine tacticos de unde a plecat. Noi râdem, cineva readuce suplimentul de lumină al lampadarului nostru în cadru, noi râdem iarăși, pentru că știm că scena se va repeta.

Trec orele cu liniște sufletească dinspre Kiti, dar cu gălăgie din multe direcții, nu uitați, suntem foarte mulți oameni împrăștiați prin încăperile comunicante ale casei noastre, urmează să încheiem filmarea cu și mai multă interacțiune între copii. Încropim ring de dans, dansul este atuul nostru pentru astfel de momente, iar Ella își lansează trilurile armonioase în aer. Copiii primesc liber la nebuneală și distracție, Horica și Felix sunt de nestăvilit. Vine acum timpul ca și Kiti să dovedească persoanelor străine din casă că are un zâmbet fermecător (zâmbisem eu mai devreme), ba chiar râde cu gura până la urechi, căci băieții o smotocesc ca pe o pisică, o trag de rochiță, o învârt în brațe, o aleargă în fața camerei de filmat într-un pseudo-dans smucit, haios și binefăcător pentru dispoziția aleatorie a fetiței, dar și pentru cea a frățiorului gelos. Cât despre dispoziția lui Horica, spun doar că mi-a trebuit să scornesc ceva stăvilitor ca să îi opresc salturile zvăpăiate. Ceea ce am și făcut, l-am călcat pe un picior, de l-am făcut să o ia la fugă și să îmi strige 'mi-e frică de călcăturile tale, mi-e frică!' și să își ia laptopul în brațe, sus, pe canapea, în siguranță față de pașii mei plini de cruzime.