Ciocănitoarea

Cioc, cioc, cioc, trei bătăi scurte, melodioase, ca trei clinchete, răsună misterios din timp în timp, îndulcind fondul sonor aspru, reverberant al motorului mașinii și al autostrăzii. Îl auzim amândoi, însă este atât de discret încât poate fi o plăsmuire a imaginației ce tânjește după armonie, așa încât rămânem fiecare intrigați și, poate, fascinați în sinea noastră. Totuși, cioc, cioc, cioc, tu auzi ceva, mă întreabă mai sigur pe senzațiile sale Cătă. Da, strig, avem o ciocănitoare în mașină. Acum, asta nu este o idee nouă, chiar de e năstrușnică, pentru că adesea îmi ies imagini din minte cu diverse animale ale câmpului, ascunzându-se în mașină și apărându-mi inoportun în fața ochilor. Da, da, aprobă Cătă, un ciocănit ce se tot repetă, liniște, copii! Cu atenția la maxim, ciulim urechile. Liniște, doar dizarmonicele echoice ale mașinii în funcționare. Apoi Kiti se mișcă, întoarce capul către geam, întredeschide gurița, ridică buza superioară cum face iepurele când adulmecă și ciocnește cei doi incisivi centrali superiori, prelungi, de geamul ușii din partea ei. Cioc, cioc, cioc, apoi revine în loc. Ha, ha, ha, cum se poate? De o oră întreagă ciocănește cu dinții în geamul rece ca gheața, apoi, cu curbura către exterior a ferestrei, mie, care vreau să testez senzația, mi-e imposibil. Bineînțeles că pun asta pe seama ocluziei mele acoperite, anormalo, îmi zic, nicidecum pe seama ciudățelei noastre dragi. Se lasă întunericul, iar sub adăpostul lui, Kiti își duce mai departe bizara desfătare, iară mie parcă mi se dezvăluie într-o lucire de-o clipă peste chipul fetei un zâmbet ștrengăresc.