miercuri, 11 februarie 2015

În timp ce nu aștept primăvara

N-am vreme să aștept primăvara, dar am nădejde că ea va veni până ce trec împreună cu Kiti iarăși, of, iarăși, prin încercarea anuală de reînnoire a actelor de handicap. De cum aud glasul dușmănos al asistentei la telefon, îmi reamintesc de împrejurările kafkiene în care ne-am intersectat. Constat că n-am încă anticorpi destui să-mi ție spiritul lipsit de spasme, însă pe măsură ce tresar și înghit în sec găsesc acea lejeritate de a mă supune unicului mers posibil al lucrurilor. Ca atare sunt cât se poate de rezonabilă în ceea ce privește dispoziția de a aștepta răbdătoare primăvara. Socot cam o lună. Apoi voi deveni decent-nerăbdătoare o vreme.
 
Îi semnez lui Felix testul de la matematică, îi lipsește la un exercițiu rezolvarea într-al doilea mod, trec repede să-i amintesc despre ce e vorba, înțelege. Dimineață îl întreb câte banane trebuie să-i cumpăr lui și câte mere lui Horia, iar băiatul mă întreabă în câte moduri să-mi răspundă. Ne hlizim puțin, apoi trecem la chestiuni mai grave, ne strângem toți cinci în camera lui Horica, pentru a-i căuta lentila de contact căzută de pe ochi. O găsim cu o clipă înainte de a o sacrifica prin desigilarea unei alte lentile și părăsim încăperea, mânați de vădita iritare a adolescentului, stângaci încă în mânuirea delicatelor dispozitive optice. Totuși nu întârziem, iar iritarea dispare.

Percep gerul de acasă mai străbătător decât pe acela din vârful muntelui. Fără îndoială, sentimentul de statornicie pe care acasă mi-l dă are directă implicare în așteptarea de căldură și liniște termică a trupsisufletului meu. Bine, nu subestimez nici plinătatea senzației de sănătate trăită în creierii oxigenați ai munților, care ignoră desăvârșit variațiile de temperatură.






Niciun comentariu: