Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.