Copilul cu autism, ca orice copil si ca orice fiinta umana, este caracterizat de o suma de comportamente. Din mai multe cauze, inca insuficient elucidate, exista in cazul lor o perturbare profunda de dezvoltare care produce un dezechilibru sever la nivel comportamental. Astfel, comportamente obisnuite, existente in repertoriul copiilor fara dizabilitati neuropsihice, pot sa lipseasca sau sa se manifeste cu o frecventa foarte mica (de exemplu, abilitatea de a imita). Iar compensatoriu se dezvolta comportamente in exces, ca agresiuni, crize de furie, plans, autostimulari. Despre acestea din urma as vrea sa scriu. Pentru ca autostimularile sunt deseori primele care se vad la copilul cu autism. Si care ii pot impiedica pe cei afectati direct sa se dezvolte. Si care ii expun si ii exclud. In terapie incercam sa il invatam pe copil comportamente dezirabile (imitatia-o abilitate critica pentru dezvoltare, atentia, jocul etc), sperand astfel ca acestea sa inlocuiasca treptat comportamentele din exces.
Autostimularile sunt comportamente care sunt acceptabile atata timp cat ele nu impiedica sau interfereaza cu procesele normale de dezvoltare sau cat timp nu atrag atentia excesiv sau, binenteles, cat timp nu pun viata sau sanatatea personala sau a celorlalti in pericol. Adica ele nu ar trebui complet interzise de catre parinti ci ar trebui limitate. Sau...redirectionate. Uite, Kiti are o placere deosebita de a arunca lucruri. Ii da o atat de mare satisfactie sa arunce lucruri incat , daca intamplator (:)) locul in care se afla este perfect ordonat, va pleca in cercetarea altor spatii de lucruri pentru a fi aruncate. Am mai scris despre asta insa s-a ajuns la o limita de suportabilitate. In doua zile putem strange lazi de jucarii si alte gadgeturi din spatele mobilierului din zona de zi a casei. La inceput am zis, asta e, o sa le arunce si n-o sa le mai foloseasca cateva zile. Apoi am inceput sa ne cautam chei, telefoane si altele printre mormane. De curand am inceput sa gasim paine, iaurturi, ciocolata. Se poate si mai mult? Probabil ca da! Ei, problema a devenit dintr-o suparare ocazionala, acuta. Ne doare rau. Cred ca pe mine cel mai tare. Dar nu sunt singura. Asa ca am recitit datele problemei. Am stabilit necunoscutele cu precizie. Si am purces in a le afla.
Fetele, sora mea au propus sa cautam niste cutii pe care sa le plasam in spatele mobilelor, acolo unde se indreapta lucrurile de aruncat. O idee buna, insa greu de pus in practica. Totusi adaptabila astfel: am cumparat o cutie cubica, din panza rosie, cu capac atasat si fermoar. Pe care am amplasat-o in fata vazuta a camerei, asa cum se vede obisnuit in orice casa cu copii, langa o canapea si deschisa. Iar de cate ori Kiti pleaca cu cate un obiect in mana cu hotarare pentru a-l arunca, noi nu trebuie nici macar sa o promptam fizic, ci doar sa-i reamintim: "in cutia rosie, Kiti!", si ea ne asculta. Astfel, dorinta ei de a arunca este satisfacuta, iar noi rasuflam usurati, nu vom mai avea de demontat lumi paralele ivite peste noapte din partea nevazuta a camerei de zi.
Deocamdata mai scapa lucruri si altundeva decat in cutia rosie, dar e categoric un pas inainte.
Este o idee de scadere a impactului negativ al unui comportament excesiv al lui Kiti asupra vietii noastre. Poate o foloseste cineva. Poate o folosim si noi pentru altele.
Eu n-as renunta cu buna stiinta la anumite autostimulari pe care le am. De ce i le-as interzice lui Kiti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu