Când imperfecțiunile ajung armonioase

Am depășit un întreg sfârșit de săptămână acasă și simt o imperfecțiune a timpului scurs lin. Lipsește un ceva intangibil, un ceva clocotitor și extenuant, un ceva, ce o fi? Trezirile nocturne inoportune au rămas aceleași, ele se petrec după o rutină atât de familiară încât nu mai pot să mă supere semnificativ. Copilul mic își ține aproape smiorcăielile și micile momente de răbufnire în plâns pentru dureri mai mari sau mai mici, este doar el însuși și ființa lui dragă, așa că iar nu văd de ce percepția atât de potolită a zilelor încheiate îmi este incompletă, de ce caut înlăuntrul meu acel ceva tulburător și greu. Ce sunt sau am devenit eu astăzi, de insist în ingratitudine, de tihna nu mă mulțumește, ci mă întărâtă să o stric în gând? Nici chiar toanele adolescentine de băiat n-au încetat, ca să mă miște, așadar ne păstrăm întregimea familiară intactă, unde te ascunzi ceva-ule perfid? În casă ne ținem cald și bine, nu-i mai frumoasă iarna de-atât, atunci când o primești cum se cuvine, cu suflet deschis, fie și privind-o prin fereastra ferecată. Dar Kiti, zâna zânelor, crăiasa zăpezilor și a biscuiților, ea unde își împarte atingerile delicate, de ce nu mă trezesc pașii ei energici, vorba ei răspicată? Poate pentru că e zână? Poate pentru că zânele se deplasează lin, ca fluturii, bătând imperceptibil din aripile lor mătăsoase? Ah! Aici e golul meu, de aici vine chinul nestiutei mele frământări! Atât de brutală a fost întreruperea, încât mă găsesc inconștient, din timp în timp, amintindu-i fetiței "ia mâna!", "mâna jos!", deși mâna ei nu mai găsește de o întreagă săptămână nici un fir de păr suficient de ațâțător încât să-l smulgă. E timpul pentru săvârșirea unui alt fel de echilibru: keep calm and let her hair stay short!