O notă

Mă bucur, fără îndoială că mă bucur să semnez încă un FB în carnetul copilului, doar n-o să mimez indiferență, în special când noi, amândoi părinții, tindem să fim cât se poate de deschiși cu copiii noștri, dar mi-e teamă că etichetarea atât de timpurie, fie ea și pozitivă, le poate crea copiilor neplăceri pe mai departe. Pare de-a dreptul paradoxal că acordarea de calificative induce etichetare în mintea profesorului, în ciuda faptului că micii elevi înțeleg inițial că un anumit calificativ caracterizează acel și numai acel răspuns notat la un moment dat, însă, din nefericire, în această dublă și antagonistă  perspectivă perversitatea este dată de condițiile grele în care se întâmplă învățarea în școală, dar totodată de caracterul cantitativ, nu calitativ, al demersului educațional formalizat. Pledez pentru desființarea calificativelor, de altfel doar niște măști mai blânde ale notelor, în învățământul primar și pentru atenție crescută pentru fiecare copil în parte.
 
Pe același subiect, nu se scapă ușor de spaima de notă odată ce părăsești școala generală. Îmi scrie Horica plin de semnele exclamării, așadar de disperare, mai multe mesaje să-mi spună că începătorii la franceză, adică și el, sunt pe cale să ia câte un patru în catalog, în urma dictarii de ora trecută. Discuția noastră pare ușor fantezistă, întrucât eu, mama, sunt cea care se amuză, iar el, copilul, cel care se îngrijorează. Nu pot să îl las cu aceste griji artificiale pe cap, de aceea îi recomand să se relaxeze, glumind pe seama unui eventual patru în catalog și deasemenea amintindu-i de o întâmplare comică trăită împreună, în care Horia, chinuindu-se să scrie în franceză, a creat un franțuzism de tip coana Chirița, de care am tot râs. Evident pentru mine că valoarea unui eventual patru la franceză ar fi nulă, nu pentru că limba franceză nu mi se pare importantă, ci pentru că situația creată în clasa lui Horica, anume alăturarea unor copii cu minim patru ani de studiu în franceză și a altora fără nicio cunoștință este absurdă. Dar cum ajunge ca o simplă amenințare cu nota să strice un echilibru de moment, îmi spune că, în afară de, iarăși, perversitatea sistemului de notare în sine, libertatea nesancționată de constrângere prin notă a profesorilor este de rău augur. Însă, ca să citez o seamă de dătători cu părerea actuali, 'despre ce vorbim aici'?
 
Măcar cunosc o persoană foarte apropiată, căreia etichetările prin notă sau calificativ nu îi spun absolut nimic, în plus, îmi demonstrează neîncetat că a lipi etichete de frunțile oamenilor aduce multă frustrare, inhibiție și tristețe.