Heterogenicus

 Sunt cu copilașul în oraș. Mă întreabă copilul (nu copilașul) cum să scrie o compunere pe o anumită temă dată, fix în cincisprezece rânduri, nici mai mult, nici mai puțin, cu aceeași dimensiune a literelor ca până la compunere, nici mai mari, nici mai mici. Test: Mă aflu, eu, cea care vă scriu acum, aici, așadar mă aflu însoțită de către jucăușul, vorbărețul, zambaretul și haiosul meu băiețel, cum, nu l-ați cunoscut încă pe acesta?, într-un loc destul de familiar din orășelul nostru, orășel ce ne-a adoptat, la un moment dat în trecutul său și-al nostru, vrând-nevrând. Iată cum dintr-o propoziție de cinci cuvinte, am reușit să dezvolt o frază de cincizecisicinci de cuvinte, care dă aceeași informație cu cea din propoziția inițială. Îl așteaptă un examen de admitere la liceu la alt moment dat și se întreabă dacă este posibil să fii atât de creativ, analitic, precis, concis și câte atribute mai trebuie ca să rezolvi această problemă a încadrării în număr de rânduri scrise pe o temă. Da, sunt cu Felix la o pizza în oraș și există câte o tehnică gata de aplicat pentru fiecare mică sau mai mare nedumerire a lui Horica.

 Mâncam pizza, ziceam. Am mâncat pizza, zic. Beau o cafea, Felix scrie cuvinte, așa cum le aude el, pe un fost carnet de note de-al lui Horica. Nu vrea să-și păstreze carnetele de note, la ce bun, zice Horica. Așa că, deocamdată, îl duce Felix cu el la grădiniță, la pizza, la plimbare. Și scrie, desenează, adună cifre pe el. Carnetele de note sunt făcute să primească note pe ele. Felix notează. Eu colecționam câte doi de zece consecutivi în carnetul meu de note. Doar în succesiune directă, zecii mei valorau bani. Tata îmi dădea cinci lei pentru perechea norocoasă. Am strâns odată treizecisicinci de lei. Luați câte unul, zecii nu aveau valoare nominală, în schimb valorau prestigiu. Prestigiul meu de fată premiantă. Mă descurcam binișor. Recompensa în felul asta nu mi-a pervertit motivația de a fi copil bun la școală. Putea să o facă, poate, dacă s-ar fi permanentizat. Astăzi nu mai am de ce să aplic o așa metodă de stimulare. Copiilor nu li se mai trec notele în carnete decât la sfârșitul anului și atunci ordinea notelor din carnet nu se face după cum acestea s-au obținut. Aș putea să parafrazez o expresie celebră, notele n-aduc fericirea. Mărimea lor maximă, da. Din păcate. Felix obține și el note la tenis. Ia zece când e ascultător și ia doi când e nărăvaș. Ia și opt cu minus sau șapte dacă profesorul îl apreciază astfel, dar aceste note sunt mai mult sau mai puțin grele în conștiința lui Felix. Le percepe mai degrabă ca pe niște înjurături, căci se îmbufnează și îl atacă verbal pe profesor. Ești un peștișor, ești tărănel, ești cel mai rrrău profesor ezixtent! 

 Nu purtăm mărtișoare în piept. Le avem în suflete. Catinca l-ar trage din piept, nu îi plac accesoriile. De s-ar opri odată să creadă că și părul îi este accesoriu! Băieții noștri au ales pentru fetele lor mărtișoare în formă de animăluțe. Mi-au plăcut! Fetele din clasa lui Horica au primit de la un coleg de clasă în loc de mărțișor câte un trandafir de plastic cu o pereche de chiloți tanga roșii în floare. Nu, nu, nu! Mă bucur în momentul ăsta că nu sunt părintele unei fete din clasa lui Horica.Vremurile nu iartă. Școala nu iartă. Amestecă și dizolvă unele într-altele valorile tale cu ale mele și ale lui. Bunul meu simț este pudoare pentru tine, glumița ta este vulgaritate pură pentru mine. Nu mai înțeleg nimic, respir și mă raportez la o masă amorfă de valori estetice, morale, sociale. Râd la gluma gri, mă închin la zeul gri, îmi place muzica gri, citesc un text gri. Sunt eu însămi omul gri. Nu sunt un supererou, supereroii sunt niște prostănaci. Prostănacul nu e un supererou.