Mi s-a-ntâmplat să joc într-o-ntâmplare

 Bună ziua. Sunt eu, da, da, eu, aș vrea să ies cu mașina din parcare, însă nu pot, mașina mea este blocată de o altă mașină parcată pe șosea. Mă puteți ajuta? Am reușit după mai multe încercări eșuate să prind la telefon poliția din zonă și i-am vorbit. Da' unde sunteți, doamnă? Mi-a strigat o voce mustrătoare din oficiu sau mustrătoare din nerăbdare, pentru că în fraza scurtă de prezentare a mea și a problemei mele nu i-am dat și coordonatele mele spațiale sectoriale. Sunt un punct orbitant discret în jurul axei mele, i-am răspuns, și mă definesc complet două valori concrete, iată-le, acestea sunt, deși ne învârtim haotic într-un spațiu tridimensional. Cum ziceți, doamnă, pe care parte? Chiar așa, ați auzit perfect, urmează doar să mă reprezentați grafic mental, așa, așa, vă apropiați, stau neîmpietrită la o aruncătură de un zâmbet de o ieșire discretă dintr-un spațiu colateral, la fel de tridimensional ca cel al domeniului ce mă definește, pasaj îi zice, aha, mă bucur că m-ați înțeles! Ce mașină vă blochează, doamnă? E o mașină cu profil de desen de copil, seamănă cu o pălăriuță de uriaș în vârstă, că e neagră și e prăfuită, împrăștie un iz de vechi în jurul ei, nu cred să vă fie pe plac, îmi păreți destul de tânăr după voce, în plus, nu îmi păreți a fi genul care să poarte pălărie atunci când dați jos chipiul, am dreptate? Nu înțeleg nimic, doamnă, vreți să repetați, mă roagă, iar vocea de tânăr nepurtător de pălărie trădează încă niște nerăbdare în afară de tinerețe și gust vestimentar nesofisticat. Bine, bine, îi repet informațiile despre mașina blocantă și adaug amănuntele ce par să facă diferența între suficient și insuficient, neuitând să împrumut micile trucuri din limbajul telefonistelor de altădată, acelea ce clarifică și simplifică percepția auditivă, ca în U-ngureanul, F-rancezul și O-lteanul, să zicem, dintr-un banc, de ce zâmbiți, domnule polițist? Noi nu zâmbim, doamnă, în exercițiul funcțiunii, noi acționăm!  Dar, domnilor polițiști, un zâmbet o să vă scoată din monotonie exercițiul de funcționare. Foarte bine, doamnă, venim îndată! Îmi armonizez pașii, în dinamica lor, cu spațiul întâmplării mele și îmi continui dubla așteptare, pe o parte, a polițiștilor în misiune de salvare, pe altă parte, a bătrânului uriaș în recuperarea pălăriei sale. Cele două așteptări sunt întrecute de un apel neașteptat, ce anticipează prima așteptare, ne vedeți, doamnă? Nu, nu vă văd, domnilor polițiști, cum să vă recunosc, purtați un nino-nino bicolor în creștetul capului dumneavoastră sau vă-ndreptati încoace pe spinarea unui elefant cu trompă-macara, ridicătoare de pălării gigante? Cum, doamnă, ce să căutăm pe spinarea unui elefant, venim cu nino-nino, dar ieșiți din mașină, ca să ne vedeți, mai dați-ne o dată coordonatele spațiale. Cum nu, iată-le din nou, dar luați aminte și cu minte urmăriți-mi așezarea, sunt aici, pe tronson, mă veți recunoaște ușor, mă învârt în cerc tremurător, afară din mașină, binenteles, ca să cuprind fără greșeală opt zări și zarisoare, deci n-avem cum să ne ratăm! Venim, venim, venim...