Bucurie a existat, la fel ca atunci, dar nu am avut emoții la primul 'recital' de pian al lui Felix, pentru că mi-a spus încă de câteva zile 'mami, eu am emoții pentru serbare, dar pentru recital nu am', dar și pentru că nu s-a simțit nici o presiune pusă pe copiii de 6 ani, ce își așteptau rândul viermuitori pe canapeaua roșie de lângă scenă. Ceva trăiri stingheritoare însă s-au arătat pe trupul său subțirel, învelit de cămașa elegantă, datorită steluțelor și nu datorită papionașului de la gât, căci l-am văzut cum s-a deplasat stânjenit către pianină, atunci când a fost anunțat, niște brațe dezordonate, un cap lăsat asimetric pe un umăr, apoi niște torsiuni ale trunchiului, ca în cele din urmă să se adune curat cu tot corpul după mâinile ce au găsit timid claviatura. O clapă atinsă greșit, însă corectată imediat, o ușoară încetinire de ritm, gonită repede înapoi în rând, în rest, binișor, așa ca de început de drum l-au adus frumos la finele minirecitalului și l-au îndreptățit pe un băiețel mai mic din public să exclame: 'Felix, tu ești un pianist!'.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu