Cel mai frumos timp de plajă îmi este timpul fragedei dimineți, atunci când soarele vine respectuos către trupurile noastre, distonant colorate din dezorganizatele noastre treceri pe sub umbrela lui binefăcătoare. Iubesc oamenii, iar prezențele lor îmi mângâie fiecare zi, însă îmi doresc ca țărmul mării să mă răsfețe doar pe mine și pe ai mei din timp în timp, să îmi amorțească simțurile din prea intensa lui stimulare, pentru că acolo, între pământ și apă, unde nici pământul nu-i pământul solid să ne dea iluzia certitudinii, iar nici apa nu este apa curgătoare în care să te poți pierde, mă regăsesc firesc, simplă și complicată, ușoară și grea, goală și acoperită, ca-n povestea populară culeasă de Petre Ispirescu.
Dar timpul regăsirii măsurat în unități convenționale este ireal de scurt, vulnerabil, fiindcă nu are forța de redare a intensității pe care-o numără sec, de aceea ajungem și la nevoia socială de comuniune, iar copila, dulcea copilă, ține necesar de noi s-o mângâiem în astă vreme. Așa că stau acum să număr, poate nu atât de sec cum o face timpul cu noi, să număr, zic, activități de îmbucurare ale fetei, acesta este un eufemism, asadar număr și adun; deocamdată, unu, doi, trei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu