Însăilez un zâmbet

 Mă stimulează primăvara, ce și-a arătat doar nasul din spatele dunelor de zăpadă neagră, îmbâcsită, întărită, dar, mai ales, rece, mă stimulează să o caut în motive desenate pe coli de hârtie, pe fundaluri de blog, pe rochițe de fetițe. Mi-e dor așa, dintr-odată, de mașina mea de cusut și, chiar mai mult, de tiparele împăturite din revistele Burda, ooo, unde-s zilele calde de vară din căminul de la Leu, acolo unde mi-am cusut sârguincioasă pantaloni, și vestă, și rochie și, iarăși, rochie, cu mâinile și doar cu ele, încât i-am smuls fratelui meu, zgârcit cu vorba și exigent în perfecțiune, aprecieri sincere, atât pentru fețele, cât și pentru dosurile impecabile ale hainelor mele? Nici măcar nu știu dacă revistele mai există, în definitiv aș fi putut să cad întâmplător cu ochii pe ele, pentru că intru de cel puțin două-trei ori pe săptămână în chioșcurile de ziare, atât de tare mi s-a estompat atenția pentru lucrurile astea. Dar tot vine ea vremea în curând și pentru croitorie, prea mă întorc des cu gândul acolo!
 
 Ei, dar până atunci, să stăm cuminți în cojocele descheiate, cu șaluri din lână sau bumbac în jurul gâturilor, să ne îndreptăm privirile spre cer primăvăratic, ca să ne protejăm ochii de reflexiile orbitoare ale razelor de soare în grămezile dizgrațioase și inoportune de zăpadă și să rămânem încă cuminți în cizme și ghete, ca să mimăm mulțumirea omenească, ce vine din senzația de cald și bine, atât de râvnită. Și să ne pregătim pentru anotimpurile calde cu niște exerciții ușoare de generozitate, căci primăvara, vara fără dărnicie, fără bunătate sunt precum școlile fără elevi, adică triste și seci și astea nu sunt doar vorbe în vânticel de primăvară, ci chiar așa stă treaba, e un fel de fiziologie a vieții împlinite, cu căldura, ce emană stare de bine, bucurie și iubire, în rolul sângelui oxigenat curgător vital. E simplu, sigur că e simplu să îți exersezi dărnicia, începe grațios cu un zâmbet.
 
 Nu intra în panică înaintea nestăpânitului tău copilaș, înțelege că are și el dreptul, ca tine, de altfel, să ia atitudine tumultuoasă în fața celui care își dorește să i se recunoască autoritatea hodoronc-tronc, doar pentru privilegiul închipuit de a fi crescut mare și (încă) mai tare decât un puștiulică de cinci ani, fie el și o bătrânică, bunicuță de țânc omolog ca vârstă cu copilașul tău. Și lasă-te amuzată, cu riscul de a fi privită ca pe o mamițică, atunci când, enervat de atâta cicăleală intempestivă din partea bătrânicii, băiatul tău reacționează, întorcăndu-i spatele femeii și confesându-se bosumflat profesorului de tenis, 'nu vreau să mai vorbesc cu baba aia stupidă!'. În definitiv nu vrei să îl înveți pe copil docilitatea cu orice preț.