Cip-cirip

Astăzi ne-am trezit cu "ciripături" la fereastră, semn de zi senină. Prin draperiile impenetrabile ale dormitorului nu intuiesc niciodată culoarea dimineții, dar păsărelele vesele își cântă de devreme rostul, ele sunt crainicii noștri meteo cei mai îndrăgiți și, mai ales, cei mai preciși. Câteodată îmi pare rău că nu sunt ornitolog, dacă aș fi fost, aș fi știut, poate, numele păsării cu penajul în albastru de Prusia, ce își zboară soarta pe câmpul nostru, ca să îi cinstesc frumusețea cum se cuvine. Nici cursul de ornitologie de la muzeul Antipa, pe care l-a audiat Horica acum cinci ani, nu ne ajută. Mă rog, poate o căutare pe google ar rezolva problema. Iată de ce nu sunt ornitolog.

Stranie mai e și nevoia asta extremă de rutină a lui Kiti! Am coborât voioase în camera de zi, inspirate în voioșie de ziua frumoasă, iar pentru că nu m-am oprit direct în bucătărie pentru micul dejun, așa cum fac mai mereu, ci m-am oprit câteva minute pe canapeaua încălzită deja de soare ca să respir direct prin ușa terasei larg deschisă aerul proaspăt al dimineții, Kiti s-a supărat deodată rău și și-a împrăștiat supărarea de jur împrejurul încăperii, alergând în urlete vreo cinci minute în șir. Binenteles că m-am ridicat și am pășit în schema dimineții, unde, odată intrată, am reușit să calmez anxietatea fetiței, în timp (scurt, ce-i drept), căci timpul îi stinge neliniștea în valuri descrescătoare. Mă întreb, poate exista creativitate în miezul rutinii? Din punctul ăsta de vedere, autismul pare a fi o condiție mentală contradictorie, de căutare permanentă a stării de libertate, pe un schelet ferm, ermetic de prejudecăți. De unde sentimentul frust de spaimă.