'Mi-e frică'

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină 'mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză', după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu "miss" de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un 'puiut sensibil' și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe 'vindecarea' de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.