Stau uluită pe un fotoliu spaţios în faţa unei coli albe, nescrisă, ţin pixul în mână şi încerc să-mi orientez gândurile către umplerea foii cu textul unei cereri. Ideile nu-mi vin, sunt în derută. Cui adresez această cerere, mă întreb, apoi îmi răspund în minte şi în scris, 'Doamnă Director', şi sper că, odată pornită, cererea se va scrie singură. Surpriză? Chiar începe să curgă lin, cu alineat, 'subsemnata', şi anume, eu, ăăă, dar cine sunt eu? Şi iată-mă, din nou, dezorientată, căci, într-adevăr, cine sunt eu, de fapt?
Îngrijorată că nu-mi pot atribui vreo calitate suficient de convingătoare pentru a îndrăzni să sper că pot obţine permis pentru bibliotecă pentru băiatul meu cel mare, ridic ochii din hârtie şi dau, în faţa mea, de zâna cea bună, înfăţişată sub chipul unui băiat prietenos, care-mi zâmbeşte şi-mi vorbeşte dintr-un ecran uriaş, ivit în mod misterios acolo. "Când ai căutat ultima dată o clipă de linişte?", ne întreabă el, iar eu îi mulţumesc recunoscătoare, iată o calitate credibilă şi dezirabilă pentru a deveni client al bibliotecii. Îl privesc complice pe Horică, aflat lângă mine, cuminte şi uşor impovărat de vina de a fi copil. El încuviinţează, iar eu îmi continui cererea, 'subsemnata, eu, persoană în căutarea unei clipe de linişte'.
Zâna cea bună continuă să ne atragă spre lumea ei magică, "eu rămân aici, tu, dacă vrei, vino cu mine!",iară eu, eu cum aş putea să refuz o zână bună? Deja uit că ne aflăm, copilul meu şi cu mine, într-o ipostază şi o combinaţie nefericită, aceea de a ne fi refuzat accesul în bibliotecă din cauza prezenţei băiatului, nenorocos aparţinător al categoriei sociale deocheate, categoria copil. Uitând de ghinion, aşadar, intrăm alături de zână în bibliotecă. Aceasta, prin puterile ei fantastice renumite, ne citeşte gândurile şi, blândă precum o mamă bună, se întoarce către Horică şi îi spune: "la bibliotecă poate veni şi mama ta, chiar şi bunica!". Iuhuuu, sare Horică într-un picior de bucurie, deşi în privirea lui văd şi o umbră de mustrare, 'parca ziceai că eu sunt cauza pentru care nu putem deveni membri ai bibliotecii'. Eu înghit în sec şi, evident, zâmbesc cu vinovăţie, da, nu ştiu unde mi-a fost mintea, iartă-mă, Horica, iartă-mă, zână!
Băiatul-zână nu conteneşte cu invitaţiile sale călduroase, e foarte iscusit(ă), "oricine simte că vrea să ia o pauză pentru recreere, este binevenit". Ah, mulţumesc! E şi foarte bine informat(ă), acum aduce vorba despre chiar categoria socială din care face parte, poate nu atât de nefericit până la urmă, fiul meu. Este cum nu se poate mai evident că îi vorbeşte lui Horică cu înţelesuri subtile, poate presupune că băiatului nu-i prea place cartea? Poate, totuşi, nu asta este cauza, dar cert este că îi spune: "am citit că în Spania, într-un sătuc, copiii sunt plătiţi să meargă la bibliotecă", apoi trage cu ochiul, zâmbeşte galeş şi ne ia în braţe pe amândoi ca să ne poarte într-un tur complet al bibliotecii.
***
Sunt o persoană cu drept de acces în Biblioteca Centrală Universitară. Totuşi, atâta timp cât sunt însoţită de băiatul meu de doisprezece ani, nu voi putea beneficia de dreptul de mai sus. Aceasta este regula. Nu contează că situaţia este dezastruasa în învăţământul românesc. Nu contează nici că un elev de gimnaziu vrea să citească sau să lucreze la matematică în linişte alături de mama lui în sala de lectură. Când există reguli, acestea trebuie respectate. Recunosc, îmi pun serios problema dacă nu cumva mă supăr ca măgarul pe sat, în definitiv există destule biblioteci în oraşul ăsta, biblioteci în care accesul copiilor este permis. Totuşi, sunt o persoană cu drept de acces în BCU, acces refuzat însă din cauza prezenţei copilului meu. În aceste condiţii, filmul lor drăguţ de prezentare este de-a dreptul sarcastic.
Oare cu câini să fie voie în bibliotecă? Nu ştiu, n-am întrebat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu