Aspirații

Do, si, la, sol, la, si, sol, do, își începe Felix piesa de interpretat pentru recitalul de pian, el cântă timid și cu vocea, îi cer voie să îl acompaniez, strâmbă din nas, întotdeauna strâmbă din nas când mă aude cântând, mămicile nu cântă, mămicile au grijă de puiuți, zice el, este gelos până și pe armoniile ce-mi ies din laringe, iată că folosesc cuvântul laringe în două texte consecutive, așadar cânt totuși alături de el, cânt tare, pentru că alt fel de a cânta nu cunosc, și accentuez fiecare notă, exagerând cu prețiozitate deschiderea gurii, sunt deja pe o scenă a unei mari Opere a lumii, spectatorii mă privesc admirativ, de pe scena înaltă am ochi doar pentru acei doi ochi negri care mă absorb cu nesaț, Felix apasă delicat clapele pianului, solul cade mai jos cu un semiton, dar asta nu îmi alterează concentrarea de a-mi duce reprezentația la capăt, deși nu pot să-mi înfrânez gândul îndreptat către agenda mea telefonică, oare am salvat numărul acordorului, acopăr corect eroarea pianului cu un 'soooooool' rotund și prelung, Felix îmi trage nemulțumit o ocheadă, spectatorii nu aplaudă încă, dar îl văd pe acela, spectatorul meu, cu gura larg deschisă, pare sufocat, pare că are nevoie să încorporeze cântul meu, atât de autentică îi este expresia trebuinței, pianistul încheie piesa cu un tempo rapid, iar mezzosoprana din mine trebuie să termine și ea, de aceea chiar termină, lăsând liniștea să se aștearnă peste noi, dar deodată tot publicul se contopește cu spectatorul cu ochi negri, ce încă mimează nevoia de a cânta, cobor către el, îl iau de mâini, el zâmbește ușor cu gura căscată larg, îl ating magic cu o vocaliză, vocaliză ce pătrunde în cavitatea lui bucală și iese reverberata de-acolo, lăsându-ne muți de încântare, spectatorul cântă, ce tainică îi este putința de a se bucura, formăm un duet într-un dialog ce-l cucerește și pe pianistul meu, performanța melomanului scump cu ochi negri nu trebuie să rămână neîmpărtășită, nici nu rămâne, ne emoționăm împreună cu ceilalți spectatori existenți în preajmă de frumusețea bucuriei ingenue a cântărețului care chiar cântă, la, la, la, cu gura păstrată larg deschisă, colțurile gurii trase excentric în zâmbet discret, voce puternică, baritonală, ochi blânzi și negri...