Avem băiat mare

Sunt cu copiii aproape de casă. Kiti dictează atmosferă pașnică, de veselie în mașină, ea ține cu cochetărie într-o mână un măr purpuriu, din care mușcă cu milă câte o fărâmă și împarte darnică zâmbete dulci tuturor pe tot parcursul drumului. Urc dealul de acasă, iar liniștea locului mă îmbie să îl poftesc pe Horica să încerce pentru prima oară-n viață să șofeze. Băiatul este de felul său un tip prudent,  însă propunerea ce i se face nu este nouă, deoarece Cătă l-a mai ademenit de vreo două ori, iar, întâmplător astăzi, profesorul de tenis a glumit cu el invitându-l la volanul mașinii sale, de aceea, în ciuda prudenței, Horica îmi răspunde prompt, da, vreau. Îmi vine să dau înapoi, căci mă podidesc îndoielile, să-l las, să nu-l las, dar, fiindcă băiatul este hotărât să încerce, îndrăznesc să cobor din mașină să facem schimb de locuri. Horica n-are prea multe de făcut, mașina are cutie automată de viteze, iar eu, oricum, mă ocup din dreapta de manete și butoane, el nu trebuie să țină decât volanul și să își folosească piciorul drept între cele două pedale. Îl avertizez să țină pedala frânei apăsată și să controleze mașina cu ea. Horica mișcă mașina ușor înainte și izbucnește într-un râs exagerat de emoție. Când îi dă drumul pedalei fără delicatețe, mașina zvâcnește nervos din încheieturi, iar eu îmi simt piciorul drept călcând brutal podeaua goală a locului din dreapta, reflex de a frâna. Nu este nevoie, fiindcă Horica ne oprește brusc, așa cum aș fi făcut-o și eu, dacă aveam vreo frână sub piciorul tulburat. Apoi șoferul mai rânjește o dată și înțelege cum vine treaba cu controlul accelerației din pedale. Îl ajut cu sfaturi să întoarcă în vârf de deal mașina și să o parcheze în fața casei, iar Horica răspunde bine. Avem băiat mare.

Mi-e dor de câte-o ploaie scurtă de vară, în afară de câteva blânde amenințări de câteva seri încoace, nimic nu tulbură într-atât cerurile încât să toarne apă peste pământul tot mai secetos. Grădina își ia puțin câte puțin porție zilnică zgârcită de hrană, însă nouă niciunuia nu ne rămâne energie suficientă către seară ca să așteptăm răbdători cu furtunul în mână în fața fiecărei plante în parte. Vântul se stârnește deodată, mă alungă de pe terasă, ploaia apare ca iminentă.