Eh, liceul. Vremea pentru a cunoaște și note mai mici de nouă, vreme care aduce și supărări, normal. Pentru Horia, supărare ce vine și din simțirea că a dezamăgit comunitatea ochelaristilor. Ne distrăm, distracția are un ușor gust amărui, care mie îmi dă o senzație plăcută-este plăcerea nevinovată, lipsită de vanitate a propriei și sincerei observări. Ne privim critic, totodată ne îngăduim buna dispoziție a unui zâmbet. Dar mamă, nota, se cramponează băiatul, iar rolul meu mângâietor se arată, îi spun că nota este doar o impresie personală a unei clipe, o reflexie a unei stări, pe care i-o produce celui care notează un obiect, un fenomen, o lucrare, ceea ce îl scutește pe cel notat de implacabilul unei generalizări, cu alte cuvinte, o notă nu spune mai multe despre tine, băiatule, decât ar spune un sforăit de-al tău, atâta vreme, desigur, câtă nu sforăi neîncetat. Da, da, mă rog, mormăie Horica, iar cât el mormăie, eu caut în peisajul urban încețoșat din jur un pic de optimism și voie bună, ca să i le arăt și să i le dăruiesc, fiindcă realizez că vorbelor noastre părintești, oricât de iscusite ar fi ele, le trebuie întotdeauna un plus de nerationalitate, de ceva frumos sau bun, să-i țină de cald la suflet copilului, fiindcă din căldura de acolo se hrănește și mintea cea rațională ca să raționeze bine și sănătos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu