Purtată

Ceață compactă, sufocantă, întuneric beznă. De pe suprafața lacului se ridică o perdea suplimentară de nor lăptos, ca o cortină anapoda. Conduc cu grijă, viteza mașinii este mică, privirea se concentrează apăsat pe marcajul central, slăbit al drumului. Farurile pentru ceață îndepărtează suspensia de particule de apă doar pe o porțiune scurtă, de câțiva metri, în sus, pe șoseaua paralelă cu malul lacului, ceea ce face ca plutirea pe care parcă o încercăm să nu vină cu senzații amuzante. Am totuși o oarecare siguranță în mânuirea volanului, dată de sutele de experiențe anterioare pe acest drum, dar îi cer lui Felix să privească marginea lacului, să mă îndrume stânga, dacă este nevoie. Bine-nteles că sunt stăpână pe mine, nu aș îndrăzni altfel să îmi port copiii, însă realizez într-un moment în care Felix îmi strigă responsabil, mai la stânga, că trag ușor stânga de volan, deși văd drumul, așa limitat pe cât îl văd, și știu că nu am deviat de pe axa lui prea mult. Îmi place să mă las purtată de încrederea în copiii mei, este, poate, atunci când copiii cresc mari, unul dintre cele mai pline sentimente părintești. Să devin, eliberator, eu cea alintată, eu cea purtată, eu cea îngrijită. Să mă abandonez în brațele lor, ca o compensație, de fapt ca o completare, o desăvârșire a ritmului universal al vieții, să o fac simplu, fără ifose, cu moderație și smerenie. Copilul crește mare în fiecare clipă, de aceea ritmul despre care spun își poate găsi armonia tot la fel, în orice moment, el nu trebuie să depindă de bunăvoință timpului curgător, ba cu cât mai mult nu ține cont de timpul fizic, cu atât mai sigur capătă atingerea perfecțiunii. Să mă las din când în când legată la ochi, să calc în gol fără teamă de denivelări sau farse, să joc baba-oarbă cu copiii mei, fiindcă am încredere, aceasta să devin!