Sus

Săptămâna de după vacanță mi-a fost mai blândă decât ar fi fost dacă nu l-aș fi avut pe Felix alături de mine în fiecare moment. L-am avut, școala lui începe abia de luni. Fără grabă maximă, încărcați zilnic cu două cutii mari și incomode, pline de jucării, foi și creioane de desenat, mi-a promis marea cu sarea, milioane de pupici și gâdilici. Eu, mai rațională, nu i-am promis decât dezmăț culinar, câte o tartă cu zmeură de fiecare dată când om da de ea. Am dat de vreo trei ori. A treia oară mi-a plâns, auch, burtica. I-am oferit culcușul uitat al brațelor mele, însă presupunerea uitării s-a dovedit a fi o exagerare. Asta pentru că băiatul a acceptat fără un gând darul neașteptat, așa încât în nici trei secunde s-a cățărat sus, acolo, în paradisul părăsit. Amândoi am realizat destul de curând după cățărare că sus a pierdut din înălțime în răstimpul rătăcirii. Dar asta nu m-a împiedicat să improvizez pentru el senzația scumpa din bebelusie, l-am întors cu totul la orizontală. Neintuitiv, trecerea de la verticală la orizontală, acolo, pe brațe, firesc însoțită de o scădere a nivelului capului, a rememorat o trăire. Trăirea. Aproape că am auzit un 'ga-ga-ga'. De fapt era un 'hi-hi-hi' șoptit, dar iluzia auditivă a gângurelii s-a arătat a nu fi o iluzie. Din față se apropia de noi o altă mamă, cu un prunc în brațe, un bebeluș, iar cele două perechi omoloage, mamă-mamă, copil-copil, s-au privit ochi în ochi. Felix a chicotit ușor rușinat și, dintr-o săritură suplă, a ajuns iarăși alături de mine, călcând paralel cu călcătura mea. Mi-a reamintit că urăște bebelușii, a realizat și că nu-l mai doare burtica. Am continuat să mergem, fiecare pe picioarele lui, mână-n mână, până am ajuns la una dintre stațiile zilei.