Coincidental

Cerul își ține limpezimea, pe care o are de două zile încoace, însă în toiul nopții oarbe, în spatele draperiilor trase, se țes povești fantasmagorice cu personaje întunecate și înfricoșate, plăsmuite de mintea aflată în dispoziție empatică după transpunerea în stare de alertă echivalentă cu a eroilor unei alte povești, de data asta cinematografice; nimic n-ar fi nefiresc în asta, doar tălmăcirea viselor ține adesea de impresiile culese în stare de trezie, însă când întâmplarea reală de peste zi, care te impresionează într-atât încât îți tulbură somnul cu un vis înspăimântător, se așază într-o congruență bizară cu o altă întâmplare reală, de data asta nocturnă, nu pot să nu zâmbesc în sinea mea, complice cu mine însămi, desigur, căci în sinea mea sunt tot eu, un alt eu, dar eu, să zâmbesc înclinată să cred, măcar izolat, în clipe de magie, și fiindcă toată treaba asta mă face să fiu mai reflexivă decât ar fi necesar, nu pot să nu mă mai întreb dacă nu sunt oare coincidențele pe care le trăim tot niște fabuloase și excepționale întâlniri  predestinate, ca niște semne de punctuație decisive pentru înțelesul unui enunț sau al unei întâmplări.
 
Concret, întrebarea pe care inevitabil mi-o pun este următoarea: ce șanse sunt ca după ce urmărești până către miezul tot mai întunecat al nopții, cu frica-n sân, de dragul băiatului mare, thrillerul Panic Room (de altfel cu o Jodie Foster minunată, ca de obicei, în rolul unei femei care este surprinsă în propria casă de niște intruși periculoși, ce le împing în disperare, pe ea și pe fiica ei, într-o cameră atât de bine izolată față de exterior, încât revigorează sentimentele claustrofobe ale eroinelor, amplificând tensunea), așadar ce șanse sunt să fii trezit în noaptea în care intri odată cu terminarea filmului de sunetele isterice ale alarmei, semn că cineva sau ceva se preumblă pe la parterul casei tale, la fel ca în povestea filmului, pe care ai trăit-o intens aseară și pe care o retrăiești poate chiar mai intens în noapte, căci o faci pe propria-ți piele acum? Și tot singură îmi răspund la întrebare, sunt șansele fricosului care se teme atât de tare, încât atrage asupra lui chiar întâmplările care-l fac să se teamă, adică nimic altceva decât concluzia de mai sus, un fel de atingere magică de neexplicat. Binenteles că reacția mea a fost conformă cu planul pe care, precauți, mai in gluma, mai in serios, ni l-am și făcut aseară, anume că în cazul în care ne vom trezi cu intruși în casă, vom alege dormitorul lui Horica să fie camera noastră de panică, zis și făcut, am trezit-o brutal pe Kiti și am împins-o în grabă în dormitorul în care băieții sforăiau în somnuri liniștite, fiindcă Horica m-a avertizat că la el coșmarurile vin numai și numai după comedii, lăsându-l pe tati în spatele ușii întredeschise să se lupte cu raufacatorii, gata să îl primim degrabă alături de noi la nevoie, să ne zavorim în camera de panică în așteptarea salvatorilor.