Degrabă și degeaba trec zilele și anii peste noi,
implacabil pare efectul vanității ființării;
un strop de autoironie maschează delicat neajunsul de a rămâne în încremenire.
Ironic, rostul vine din jocul surprinzător al întâmplării.
***
Kiti și-a pierdut portmoneul. Era un mic portmoneu pentru monede din piele neagră, croit în linii prea drepte și cu o capsă prea sigură drept închizătoare, un portmoneu bărbătesc primit mai de mult de tatăl ei, așadar unul nepotrivit, mult prea sobru. Am ajuns astăzi să îl înlocuiesc cu unul nimerit, ca o fetiță năstrușnică arată, așa de viu colorat este trupul său din plastic lăcuit, de forma neregulată a unui săculeț încrețit la margine și închis cu două bare metalice curbe, ce culminează fiecare în câte-o sferă excentrică, montate în opoziție, astfel încât să închidă sigur deschizătura săculețului colorat, din plastic lăcuit. Kiti l-a primit cu o mângâiere din vârful a două degete, la rândul lor cu unghiile lăcuite în culoare vie, o mângâiere cât o certitudine.
***
Cum te simți, Felix, acum, că ai terminat clasa întâi - l-a întrebat Horica duios și melancolic, încercând să rememoreze senzația rătăcită. Copilul i-a răspuns firesc, cum să mă simt, ca un câine, iar naturalețea și spontaneitatea sa ne-au bucurat.
Mai încolo, încercând să îi facă pe plac, mătușa lui neastâmpărată, adică sora mea, a lătrat scurt, de două ori, ca de la câine la câine, însă Felix a săgetat-o cu o privire disprețuitoare, pe care a explicat-o în fugă: tu nu știi să latri!
***
La o scară modestă, dar dreaptă, viața devine atât de nesofisticată încât ne poate apărea pe alocuri de-a dreptul strălucitoare. Uite, de-asta îmi plac mie scările!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu