În căutarea covriguluidebuzău pierdut - o situație imposibilă în afara rutinei de a descoperi

Rutina se rupe astăzi, luni, prima zi de vacanță pentru unii. Încă unii mai au o săptămână, iar alții par să nu aibă vacanță niciodată. Uit să-i pregătesc lui Felix gustarea, îi deschid portiera la destinație, dar el nu vrea să coboare. Stă și plânge și îmi promite că nu are de gând să iasă din mașină fără gustare. Deschid portbagajul a cărui încărcătură îmi dă neașteptat gând optimist și încep să răscolesc printre pungi, rachete de tenis, jucării, tricouri, șosete, hârtii și alte mărunțișuri, amintindu-mi că sâmbătă Kiti și-a îndulcit așteptarea din timpul meciului de tenis al lui Horia cu niște covrigidebuzau sărați. Din nefericire  nu găsesc nici un centimetru de covrigdebuzau printre obiecte, însă am prezența de spirit să o sun pe mătușa neastâmpărată, aflată în drum spre școală cu fiul ei, care întâmplător are o banană în mașină și încă una galbenă pe exterior. Felix se transformă dintr-o dată, rupe supărarea, la fel cum ne-a rupt și nouă vacanța rutina preparării gustării, și iese din mașină cu certitudinea unui snack, pe care promisiunea mătușii neastâmpărate ți-o dă. Rămân doar cu Kiti în mașină, pornim. Când intrăm în pădurea întunecată, o văd agitându-se. Se aruncă de-a dreptul în portbagaj, nu îi mai văd decât picioarele în oglinda retrovizoare, îi intuiesc căutarea acerbă. Revine în camera de zi a mașinii cu un covrigdebuzau în mână, rotund, măsurând chiar mai mult de 360 de grade, plin, lucitor, pe care îl sparge cu dinții și începe să-l mestece fericită, absolut încântată de abilitatea demonstrată. Mă declar în netă inferioritate față de ea și, fiindcă sunt o luptătoare, mă consolez cu faptul că tot rutina, de data asta a fetei, de descoperire a resurselor alimentare pentru gustări este cea care o face pe Kiti mai puternică decât mine, așadar găsesc motiv de a zâmbi. Încă suntem tot în pădure, de aceea îmi permit luxul de a face exerciții scurte de gândire, reflectez la puterea rutinii în general și observ că aceasta este atât de puternică numai fiindcă mintea, gândul îi permit să se instaleze comod și imobil, cum s-ar instala o bunicuță corpolentă și sfătoasă într-un fotoliu larg și jos, adică cu un nefiresc aer de permanență, familiaritate și omnisciență. Odată ce ne eliberăm mintea din corsetul rutinii, în ciuda faptului că aceasta este în stare să lase urme, rutina dispare cu o lejeritate întristătoare din mintea înciudată, dar eliberată. Rutina funcționează ca niște subprograme esențiale ale rațiunii, așadar este absolut trebuincioasă pentru viețuire, întocmai ca sfaturile bunicuței sau moștenirea strămoșească a omului. Pe de alta parte, cu dificultate poți supune gândul unei rutine, de unde și frumusețea și abundența creativității omenești, însă totodată rutina rămâne de-a pururea datoare gândului cu cadrul ei strict, îndrumător și, până la urmă, formator în limitarea pe care necesar o presupune.