Felixir

Desenele lui Felix sunt halucinante, îmi imaginez cum se nasc ele, precum o poveste, încep cu o idee ca un bulgăre, ce se rostogolește și se rostogolește rapid ca o avalanșă, strânsă în straturi spiralate, astfel încât, dacă o desfășori în cele două dimensiuni ale planșei de desenat, povestea, îi vezi laolaltă, sincronizate, toate planurile în care se întâmplă. Astea sunt poveștile. Cât despre portrete, acestea sunt mai liniștite, autentic lipsite de simetrie, calde chiar și în varianta alb-negru.

Încercăm principial să ne imaginăm ce-am face dacă. Horica este astăzi vehement, nu ar da plecarea la o universitate bună din altă țară pe nici o indragosteala adolescentină, repet, astăzi demonstrează impetuozitate în convingerea sa. Vrea să afle și de la Felix cum ar proceda, acesta își pune reflexiv mâna pe bărbie, semn că își pune și problema cu seriozitate, el este încredințat în urma înfocării pe care o percepe la fratele său mai mare, modelul, că a învăța într-o universitate bună este esențial, așadar își știe răspunsul gingaș, el va pleca la universitate împreună cu mama lui.

Vacanța este adorabilă ca un pui de dalmațian, să zicem, însă pe alocuri plictisitoare ca orice exces, de data asta exces de libertate. Vreau să te ajut, îmi miaună Felix în spate, eu sunt în grabă, mai am de plantat șase flori până ajunge Kiti acasă. Ajută-mă, îi zic. Ce pot să fac? Ce vrei tu, îi zic lăsându-i libertate deplină. Nu știu ce să fac! Împinge roaba, îi dau o idee. Ah, o râmă, mi-e frică! Da, întotdeauna te-au speriat râmele, dar sunt inofensive. Ba sunt ofensive, nu vezi ce urât arată? Ok, e un punct de vedere. Mă plictisesc, ce să fac? Fă ce-ți trece prin cap, iar dacă nu-ți trece nimic prin cap, nu fă nimic, plictiseala e normala, n-ai decat s-o induri, îi zic cu calm, în timp ce zoresc mâinile la treabă. Dar să nu fac nimic e plictisitor, vreau să stropesc florile. Stropește-le! Uite un curcubeu din apă!