Imposibila urnire și ridicolul întâmplării sale

Te pup, Kiti, ne vedem mai târziu, zic și mă arunc imediat în mașina căreia îi pornesc motorul și dau să-i decuplez frâna de deget mână. Nu vrea. Stai așa, îmi spun, dacă nu apăs bine pedala de frână, nu se poate deconecta, de aceea apăs cu putere pedala. Constat însă că o fac nu doar cu putere, ci și zadarnic. Hmmm. Opresc motorul, scot cheia din contact, mă repozitionez în scaun fără să am un motiv concret s-o fac, în schimb încerc în felul ăsta să păcălesc cumva starea de fapt, cu acea dulce și irațională naivitate a copilului căruia i se rostuieste lumea cu ajutorul magiilor. Gesturile mele rămân infructuoase. Sosește timpul potrivit pentru a-mi suna ocrotitorul, alo, care este frâna, pedala din dreapta sau din stânga, îl întreb, deși știu că ăsta este un amănunt neesențial în situația dată, în definitiv am apăsat ambele pedale, și mai știu, desigur că știu care este frâna, dacă mă gândesc puțin, însă, poate știi cum e, se întâmplă uneori câte-o clipă de rătăcire, când cărări bătătorite și pedale călcate îți pot apărea inexplicabil obscure. Primesc asigurarea că vine să mă salveze, eu nu mă aflu astăzi în nicio grabă, așadar aș zice că mai degrabă vine să salveze o lume întreagă de mine, și anume pe toți cei pe care i-am blocat pe trotuarul larg, metamorfozat într-un unitar și aglomerat spațiu al omului și al mașinii, vreo cinci mașini parcate în spatele meu și vreo încă douăzeci în față, mașini ai căror proprietari, din fericire, nu par a se înghesui cu toții să o ia din loc. Totuși unul, bărbat la vreo cincizeci de ani, cu aspect neîngrijit și mustind într-un lac de sudoare, claxonează din prima secundă în care este nevoit să oprească și strigă vitejește prin geamul lăsat la maximum, anunțând un bloc întreg și încă un parc plin de bătrânele și de câinii lor că el are de descărcat mașina, așadar nu am cum să-i stau în cale. Cobor din mașină să-l anunț politicos că nu am cum să îmi pornesc mașina și să-mi cer scuze. Revin în mașină, însă omul nu vrea să se potolească din claxonat, deci continuă să claxoneze. Își acompaniază sunetele deranjante ale claxonului cu lamentările pe care mi le adresează, eu ce fac acum. Îi răspund calm că nu știu concret ce ar putea să facă în afară de a încerca să caute o soluție, răspuns care îl liniștește și îl dă înapoi din claxonat, dar și din drum, apoi dispare. Cătă mă sună între timp că se îndreaptă către mine însoțit de un profesionist înarmat cu un laptop și niște cabluri și desigur și altele trebuincioase, eu răsuflu ușurată, o respirație binevenită, deoarece un alt domn, mai tânăr și mai spilcuit de data asta, așteaptă să iasa, operațiune imposibilă deocamdată din cauza mașinii mele mari și imobilizate de o frână mică și aparent inofensivă. Cobor iarăși să-mi prezint deja familiarele scuze însoțite de explicații, însă vestea că va trebui să iasă în stradă în marșarier îl înfurie și pe domnul cu numărul doi care nu își manifestă verbal furia, ci o face printr-o stupidă trântire în nas a portierei sale mândre de mașină scumpă și albă. Încerc în continuare să decuplez frâna de mână, cu motorul pornit și stins, apăsând și ridicând clapeta acesteia, luând diverse posturi ale propriului meu trup, doar-doar... Futilitatea acțiunilor mele este emblematică, sunt sortită să trăiesc de-a pururea rolul de șofer dependent, gând ce nu mă nefericeste absolut, fiindcă înțeleg că această minimă dependență nu este decât o mică parte din marea dependență a vieții, aceea a iubirii cu care sunt binecuvântată, ha, ha, ha, bineînțeles, nicidecum frivolul hi, hi, hi. Un tată voluntar află prin telefon despre niște ipotetice soluții la problema mea, complexitatea ce le presupune, niște mufe de scos și repus în motor sau ridicarea mașinii pe o rampă și altele, mă sperie și mă obligă să le refuz, cu mulțumiri. Apuc să-mi duc gândul acesta până la capăt, ba apuc și să mulțumesc întâmplării pentru calmul restabilit pe trotuarul cu pricina după retragerea celor doi bărbați nemulțumiți, ca să îmi primesc soțul cu mintea limpede și eliberată de gânduri, ceea ce și fac, îl primesc pe Cătă în brațele mele ca Penelopa, acesta aleargă la propriu și figurat să mă salveze și mă salvează, căci urcă la volan, pornește motorul, calcă frâna (pedala mare din dreapta) și apasă clapeta care, ca un făcut și, mai ales, ca o certitudine a încrederii mele, deconectează frâna mașinii, eliberându-i fără îndârjirea pe care mi-a arătat-o mie anterior roțile. Cătă îmi face semn să mă apropii, ca să mă protejeze de eventuala rușine pe care aș putea să o simt (n-o simt) în fața celor două doamne care mi-au ținut de urât, și îmi arată sub protecția clapetei niște bucățele infime de biscuite, semn cert de trecere a lui Kiti pe acolo, biscuite ce s-a opus, cu aceeași determinare cu care Kiti se opune când se opune, încercărilor mele deșarte de decuplare a frânei. Izbucnesc recunoscătoare și de-a dreptul amuzată în râs, întâmplarea este din nou semnificativă pentru putința mea de a mă găsi în situații ridicole, iată-mă așadar astăzi împotriva unor rămășițe de biscuite, învinsă de acestea, ba mai mult, declanșând un adevărat uragan de intenții și acțiuni binevoitoare din partea celor din jur, așadar o furtună într-un pachet de bisc… ăăă...pahar cu apă. Mulțumesc.