Copilul este ud din cap până-n picioare și asta îl veselește, aleargă desculț prin iarbă, sărind și chiuind molipsitor peste aspersor. Își aruncă hainele de pe el pe un colț de terasă, acestea cad grele, împrăștiind pârâiașe timide împrejur. Dacă s-ar tăvăli cu totul prin iarbă, ar obține același efect, iarba este udă, pământul îmbibat cu apă după ploaia de azinoapte. Florile din grădină strălucesc și se irizează prin stropii rotunzi care le acoperă; același motiv de bucurie și pentru ele. Picături de apă minuscule, multicolore, ascuțite, de par trase prin tăietorul de hârtie, bat cu câte un clipocit suprafața iazului, iar umbrele aurii ale peștișorilor străbat piscina în lung și-n lat, semn că răspund chemării ploii. Totul se udă în jur, chiar și lacul. Ne găsim între două ploi și căutăm apa. O singură excepție rămâne să se abată de la această regulă, Horica nu suportă nici astăzi sandwichul cu abdomenul ud. În rest, orice apăraie este veselie, apa este desfătătoare când nu duce la calamități. În zilele astea de iunie plouă mult, plouă adânc din nori și profund în pământ, plouă amestecat, în valuri înspăimântătoare, în perdea gingașă, plouă cu spasme, în coaguli de gheață, și plouă subțire, curgător, mai plouă fastuos și prețios, scânteietor și răsunător.
Trec prin complexul studențesc al Agronomiei, o inscripție inestetică pe o mașină parcată anapoda anunță emfatic, livrări în campus, nu am vreme să înțeleg ce fel de livrări face, însă îmi vin în minte alte campusuri universitare ale lumii, cunoscute din filme sau realitate; simt un pic de tristețe pentru dezordinea ce pare împietrită aici, și chiar este împietrită, fiindcă aleile pietruite sunt dezolant de neingrijte, zdrențuite și uitate, învechite și invadate de buruieni, inundate și cucerite de zeci de mașini. Pe de altă parte, ridic privirea peste gardul metalic ce împrejmuiește un parc încântător, o mică grădină botanică improvizată, îmi imaginez, cu scop didactic și nu numai, cu gazon regulat, perfect tuns, ce urmărește intim mici dune improvizate, cu copaci bătrâni cu coame respectabile și plăcute de recunoaștere, cu straturi de flori multicolore dispuse șerpuitor și cu alei pietruite. Este o comoară parcul din miezul campusului, dar îi lipsește ceva, fiindcă are un aer de iubită părăsită. Iubitul se preumblă nepăsător în chipul studenților ce viețuiesc acolo, în afara gardului metalic, călcând neștiutori aleile rupte și uitate, ocolind în mulțimi înrudite prin aspect și atitudine mașinile înghesuite, fără tandrețe și interes, reci și seci în căutare. Nu înțeleg cum nu se stinge inerția răului ce-a fost, ce ține gardurile, barierele, interdicțiile, normele și obiceiurile nealterate. Un campus fracturat în spații disonante și incompatibile, ca împăcarea în sufletul iubitei părăsite, îmi inspiră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu