Schimb câteva vorbe cu tatăl unui adolescent, fiindcă tăceri nu poate el să schimbe, adolescent pe care părinții săi ('maica-sa vrea', îmi spune tatăl) îl visează campion la Roland Garros, așezați pe bancă de după gardul ce împrejmuiește terenurile de tenis. Omul nu este bătrân, dar are ceva fire albe de păr, însă se jelește ca o bocitoare și suduie ca un birjar din cauza ploilor care, într-un complot universal împotriva lor ('e nouă jumate, dragă, începe ploaia', îi spune sarcastic soției la telefon, ca o mărturisire sfântă de autenticitate a blestemului pe care-l îndură), le paralizează și amână visurile. Imaginea bărbatului înflăcărat de nemulțumire este destul de comică, întrucât absurdul ei este accentuat de strecurarea printre vaiete a unor mostre indirecte de potență socială, hihihi, adică de-a dreptul hi, hi, hi.
Drept pentru care nu m-aș mai plânge de ploile imposibile ale acestui aproape irosit iunie, căci irosire îmi evocă, iar asta nu din cauza antrenamentelor de tenis amânate, ci din cauza zădărniciei visurilor noastre de a purta în sfârșit sandale sau chiar tălpi descoperite și a visului colateral de țărani, în sensul de locuitori ai satului, ce ne aflăm, anume creșterea legumelor și fructelor proaspete și bio în grădinița noastră firavă, și nu m-aș mai plânge deloc, fiindcă știu din surse cât se poate de credibile, nu mă refer la siteurile de stare a vremii, că după ploaie vine soare, atunci când nu vine tot ploaie, iar ploaie știu că, în ciuda faptului că tot vine, la un moment dat nu va mai avea de unde să vină și nu va mai veni, așadar va ieși soarele, iar noi vom arunca pantofii cât colo din picioare și până și visurile imposibile ale familiei acelui adolescent vor căpăta consistență bună, asta bineînțeles dacă până atunci se vor limpezi bălțile printre care astăzi ne străduim să călcăm. Încălțați, desigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu