Mlădieri ale dimineții

O privesc pe Kiti prin oglinda retrovizoare, stă nemișcată pe scaunul ei, lipită cu obrazul stâng de spătar, ușor aplecată. Un ocean de expresivitate este trupul și privirea ei ce transcende puterea mea de înțelegere. Simt o ușoară și temporară plictiseală în a căuta să înțeleg, știu că am doar atâtea resurse câte am, de aceea nu-mi bat capul. Capul, capul ei este deosebit de atrăgător, îmi amintesc de dimineață, întinsă perpendicular pe holul îngust de trecere, pe canapeaua noastră preintampinatoare. Kiti se rotunjește pe jos, lângă mine, întinde gâtul ca struțul, parcă încercând tainic să pătrundă în adâncimea lemnului din pardoseală. Îi așez palma pe creștetul capului, senzația este împlinitoare, fiindcă se îmbucă perfect. Îmi trece prin minte că niciodată nu va mai purta plete, ceea ce, surprinzător, nu mă mai întristează. Cumva, nu știu cum, gândul ăsta mă duce înapoi în timpul revolutiei noastre familiale, sunt eu și optimismul meu nerod, e el, nu pesimist, dar cumpătat în așteptări, suntem pregătiți împreună să ne întristăm și să ne bucurăm cât putem și cât înțelegem s-o facem. Desigur, gândurile sunt fulgerătoare, ca impresiile, de unde și potențialul lor valoros, fiindcă în infinitezimala lor materialitate de durată, pot mișca lumi întregi. Nu neapărat în fiecare caz, gândurilor mele rătăcitoare eu le ofer adesea prea multă libertate, iar efectele lor se împletesc dezordonat ca pierdutele cosițe aurii ale fetei mele. Dar eu nu vreau să mă tund și salvarea îmi vine dinspre Felix care mă trezește în concretul încântător al vorbelor sale, cu exclamația de mirare stârnită de descoperirea unor mere pădurețe la margine de crâng, 'mami, crește mâncare în copac!'. Iese până și Kiti din misterioasa ei visare odată cu uimirea băiatului, o văd clar cum iese în lumea tangibilă, fiindca privirea îi capătă margine sesizabilă, trupul are vibrație mai ușor perceptibilă și zâmbetul devine superficial.