Mâinile

Am mai scris despre mâinile ei moi, subțiri și neliniștite. Mișcarea lor rătăcitoare este poate una dintre mărcile autismului ei.
 
Expresiile mâinilor sunt oglinzi cinstite ale trăirilor noastre, de unde le vine și frumusețea aceea plină, elocventă. Mâinile unui om dobândesc în timp un soi de înțelepciune vie, fiindcă își spun povestea singure, nu uită nimic, deoarece totul e scris în liniile și adânciturile lor fine. Bucuriile, tristețile, îndrăgostirile, spaimele, surprizele, cu toatele ies legat, rotund prin gesturile lor, se naște un dans armonios al degetelor cu palmele, al palmelor cu articulațiile mâinilor, al încheieturilor cu antebrațele și tot așa până întregul trup își găsește echilibrul din toiul trăirii care îl animă, printr-un reglaj de o finețe sfântă, căci nu-l pot vedea altfel din perspectiva perfecțiunii sale. De sus în jos, apoi de jos în sus.
 
Ce spun mâinile ei neastâmpărate? Își spun și ele neapărat grijile și vorbele păsărești, căci și mâinile ei moi, subțiri și agitate au căpătat un soi de înțelepciune vie, chiar vulcanică pe alocuri. Numai că expresia lor, de-o dureroasă sinceritate, pare uneori un strigăt de îndurare, o rugăciune de pace interioară, un scâncet resemnat de tumult necontrolat, prin toate acele posturi nefirești ale degetelor, fluturări repezi de mâini, loviri ritmice ale degetelor de suprafețe dure, plutiri bizare prin aer și altele.
 
Întâmplător am dat astăzi peste această fotografie, în care nu chipul plângător m-a impresionat, ci mâinile ei în căutarea unui reper de liniște și calm. Era mică, frumoasă, cum se vede, iar eu atât de neștiutoare! Sper că i-am luat atunci mânuțele îndurerate în mâinile mele, ca să îi duc prin ele puțină ordine în simțire!