Cum ne mai pierdem din elasticitate

Mă uit tot mai îngrijorată la ceasul de pe perete, îmi spun, dacă nu mă invită înăuntru până la fără un sfert, plec. În felul ăsta îmi rămân cincisprezece minute în care să conduc ca Schumacher pe străduțele aglomerate ale orașului și să ajung chiar în momentul în care Felix termină ora de tenis și iese în parcarea întunecată în care știe că îl aștept. Urăsc orarul ăsta strâmt, care nu lasă niciun loc întâmplării, întâmplare care, să fim serioși, apare în trafic mai des decât nu apare. Mai trec trei minute, întâlnirea pe care o aștept nu durează mai mult de trei-cinci minute, așadar îmi permit să aștept până în ultimul moment. Mă sfătuiesc cu tati, ajung să îmi sun o prietenă, pe care o rog să îi spună lui Felix să nu iasă din balon până nu vin eu după el. Mă mai liniștesc, totuși este șase fără cinci, vreau să renunț, să amân întâlnirea, dar, fericit (oare?), sunt invitată la întâlnirea scurtă așteptată. Trec cele trei sau cinci (sigur nu patru) minute, ies și o iau la fugă cu haina în mână, nu mă mai opresc decât când ajung în mașină. Pornesc motorul și calc accelerația, îmi spun, acum este momentul să demonstrez că sunt buricul pământului (sau al șoferilor), că tot mă amuz cu Horica adesea de propria-mi infatuare de șofer autosuficient pe șoselele bucureștene, regina șoselelor ai putea crede că sunt de m-ai auzi, din fericire nu mă auzi, din nefericire mă aud copiii. Nu-mi las gândurile să o ia razna, deși îmi vine greu să nu îmi imaginez scenarii de groază, cu Felix zbătându-se în mâinile unor răufăcători, ah, trebuie să încetez! Nu-mi pasă că depășesc cu neobrăzare coloana de mașini pe linia de tramvai, aș pune mașinilor conduse de mame nebune niște avarii speciale, care să atenționeze pe toată lumea, trebuie să-mi salvez copilul! În ciuda orei de vârf de trafic al serii, ajung în numai câteva minute la terenurile de tenis, intru ușor în parcarea întunecată, aici adesea câte un copil aleargă neatent printre mașini, și îi văd silueta lui Felix. Până opresc mașina îmi vin o mie de întrebări în minte, ce caută în parcare, de ce este singur, de ce plânge, deoarece îi intuiesc mimica tristă, oare prietena mea nu i-a transmis mesajul meu, de ce l-au lăsat profesorii să iasă? Cobor, Felix fuge plângând în hohote către mine. Îl iau în brațe și îl pup, îl mângâi. Când se liniștește puțin, mă interesez dacă a fost anunțat că întârzii. A fost, dar n-a mai răbdat nesiguranța de a nu ști de ce nu vin odată și s-a strecurat fără să-l vadă profesorii afară din balon. A mai plâns o vreme și în mașină, după ce am plecat, în special când își amintea de momentele lui de groază, apoi a uitat pentru restul serii.
 
Sunt nefericită pentru că l-am făcut să sufere și observ iarăși cât de intens și important este prezentul pentru copii și cât de nesemnificativă pentru ei este promisiunea viitorului. Ei înțeleg foarte clar la un moment dat ce înseamnă mâine sau mai târziu, însă în fața emoției din timp real, nicio raționalizare nu face nici măcar cât o ceapă degerată. Copiii sunt predominant expresia trăirilor lor, trăiri ce au neapărat o profunzime de care adesea adulții nu sunt conștienți. Sunt cu atât mai mult nemulțumită de mine, cu cât ar fi trebuit ca, temperamental și creativ cum este Felix, să anticipez că acesta va porni în căutarea mea, singur, în noapte, pe străzile orașului. Ah!