Copilului începe să îi crească adolescența mai întâi în comportament, abia apoi îi crește mustața, vorba vine. El își amintește de faza 'nu', însă nu mi se mai opune pentru a mă testa, cum a făcut-o prima oară, ci, de data asta, pentru a mă respinge. Da, da, pentru a mă respinge. Copilul meu mă respinge pe mine, părintele. Și pe tine, stai liniștit! Nu mă interesează acum de ce o face, important este să înțeleg că o face. Așadar adolescentului îi displac sfaturile mele, indicațiile mele, uneori prezența mea iscoditoare. Adolescentul știe acum ce vrea, oricât de mult aș crede eu că doar crede că știe. Oricum sintagma 'cred că știu ce vreau' este o tautologie, precum tautologie este și aceea că 'nu cred că știe ce vrea', când mă refer la copilul meu adolescent. Revin, adolescentul se scutură de povetile mele părintești, răspunzându-mi cu obrăznicie, refuzandu-mi uneori nedelicat ajutorul și altele asemenea. Cu alte cuvinte, mă înfruntă pe mine, părintele. Pe mine, părintele. Ăsta este un dat. Un dat. Acum este momentul să dovedesc că în acest conflict eu sunt părintele, indiferent de cât de afectat m-aș simți, ceea ce înseamnă să îmi arăt iscusința pe care am dobândit-o ajungând să fiu părinte de adolescent și să îl iau la..., ha, ha, ha, să îi iau comportamentul agresiv ca pe un fapt implicit al vârstei pe care o traversează și să înghit de trei ori în sec. Unu, doi, trei. Apoi să râd și să aștept calm. Ce? Momente mai bune sau probabil următorul conflict.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu