În timp ce mă documentez cum se prepară ragu, o urmăresc pe Kiti cum zboară neîncetat, ca un fluturaș alb, din loc în loc, și mă întreb ce-o face pe ea atât de neliniștit dinamică, încât să nu se oprească nici măcar un minut întreg, da, atât cât îți trebuie ca să numeri până la șaizeci. Șaizeci e mult, întreabă Felix, interesat de noul său ceas de mână, care îi numără demonstrativ în față: unu, doi, trei, patru..., șaizeci e foarte mult pentru Kiti, după cum bine poți vedea, acum că ai ceas, îi zic eu cu ciudă, de parcă secundele măruntele sunt vinovatele pentru hărnicia asta etalată de Kiti. Ragu este un sos pe bază de carne pentru paste, folosit în bucătăria italiană, iar eu, deși am mai gătit în trecut așa ceva, astăzi mă pregătesc să prepar ragu.
Observ că de ceva vreme încoace dormim mai mult în diminețile zilelor sfârșitului de săptămână. Asta nu înseamnă că nu ni se trezesc copiii devreme, ca de obicei, ci că pur și simplu noi dormim mai mult, iar ei ne lasă să o facem. Aș zice că ăsta este efectul învățării prin imitație, când părinții sunt suficient de calmi încât să poată dormi, copiii rămân la fel de senini și se cuibăresc cuminți lângă ei. Ceea ce se aplică adesea și în celălalt sens: când copiii încep să se plictisească sau vor (alt)ceva, așadar încep să-și piardă seninătatea, părinții, prin imitație, își pierd răbdarea și urlă. Eu urlu. Și tot așa. Dacă Horica își ia chitara și începe să cânte, urletele mele pot deveni armonioase. Nici ale lui Kiti nu rămân mereu distonante, ceea ce constituie un autentic amuzament în familie. Bon Scott ar fi fost mândru ne noi, dacă ne-ar fi auzit acum câteva ore.
Pastele cu ragu la cuptor au fost foarte gustoase. Cel puțin două persoane dintre noi credem asta. Eu rămân o optimistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu