Punct încrezător și comic de vedere

Aștept, spălând cele două-trei vase din chiuvetă, să coboare Horica în camera de zi, ca să i-o dau pe Kiti în grijă, toți, până și Felix, avem această responsabilitate, Horica apare în cadrul ușii bucătăriei cu chitara atârnată de gât, îi ordonă surorii sale să-l urmeze, se exprimă laconic, Kiti îl înțelege și îl respectă, așadar îl însoțește cu capul plecat. Urc într-o scurtă cursă pe trepte împreună cu Felix, în dormitorul părintesc băiatul se îmbracă pentru școală, iar eu ordonez camera, în timp ce hotărâm dacă protejăm sau nu cu un plasture bubița de pe piciorul copilului și glumim pe seama unui chihuahua caraghios îmbrăcat într-o vestuta galbenă în dungi, întâlnit pe stradă. Felix nu are nevoie de impulsuri importante pentru a își lansa instantaneu poveștile, astfel încât doar amintirea câinelui de buzunar declanșeaza un șir de aventuri cu o trupă polițistă de chihuahua. Ascultându-l, mă trezesc la rândul meu cu gândurile departe, căutând în minte o altă graniță de maturizare a copiilor, aceea ce ține de tipul de umor preferat și definind din perspectiva asta trecerea de la copilul mic la copilul mare ca ținând neîndoios și de candida iscusință de a găsi sau a nu găsi umorul într-o simplă grimasă, în imaginea unui animal obișnuit sau într-un banal gest sau intenție. Cu siguranță că simțul sănătos al umorului crește gradat și se rafinează covârșitor în funcție de educația primită, dar minunat este că înclinația pentru exprimarea bucuriei prin râs este naturală și prezentă de foarte timpuriu, ceea ce mă îndreptățește să folosesc instrumentul ăsta în a determina ce fel de copii avem. Ha. Iată-mă astfel în posesia propriului meu criteriu de împărțire a copiilor în copii mici și copii mari, împărțire pe care o găsesc cel puțin folositoare, dacă nu chiar hotărâtoare, și anume optimismului meu de părinte tot mai mic al copiilor mei tot mai mari, întrucât eu însămi sunt, ca urmare logică a veseliei și criteriului de mai sus, nu doar părintele cel puțin al unui copil mare, ci deasemenea sunt părintele cel puțin al unui copil mic, am zis.  Așadar, cât el este (încă) mic, eu sunt (încă) mare, ceea ce îmi păstrează nealterat simțul meu propriu și mare al umorului, de aceea să râdem, propun, de un chihuahua îmbrăcat în vestuta, de dragul copilului mic, și să râdem din rărunchi de glumele tot mai subtile ale copilului mare. Cât încă ne ține simțul  umorului. Ha.