luni, 18 martie 2013

Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.
  
Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.








2 comentarii:

Simona spunea...

Astea sunt cazuri normale. Noi avem niste cunostinte care au o familie foarte disfunctionala, adica ne intrebam de multe ori de ce mai stau impreuna pentru ca nu se iubesc, nu se plac si nu se respecta si manifesta asta constant. In plus, s-au apucat si au turnat si un copil, crezand ca asa rezolva problema si din pacate au adancit-o, iar copilul ala creste intr-un mediu oribil. Intr-o vreme am incercat sa-l ajut cumva, ne intalneam sa se joace macar cu ai mei, sa mai uite de stres (e putin mai mic decat Robbie), dar la un moment dat am refuzat complet contactul cu el, de frica integritatii copiilor mei). Bietul copil, la 4 ani a aruncat cu un ciocan dupa maica-sa urland "curva dracului de proasta, te omor mah, ma auzi, te omor in pi... ma-tii!!!" si altele de acelasi gen - cand mi-a fost clar ca manifestarile (si fizice si verbale) nu mai sunt numai frustrari, sunt copiate din ce vede zilnic... Mi-e mila de el dar refuz constant sa ma mai intalnesc cu ei, poate sunt egoista dar vreau sa-mi protejez copiii pe cat se poate, macar unde imi sta in puteri.

MihaelaMaria spunea...

oo, da, categoric! insa, mai bine zis, cazul de care spui tu este unul cu probleme majore, care are nevoie pt rezolvare de consiliere psihologica