Aici aţi fost de când e lumea

Eu unde eram când tu erai mică, aşa ca mine?

Iată varianta mai profundă a mult-repetatei întrebări, eu unde eram în poza asta cu Horică şi cu Kiti.
Iată-l pe Felix preocupat, pe lângă lumea lui fantastică, în care probleme filozofice existenţiale nu încap, şi de întrebări fundamentale despre viaţa noastră aici, acum.

O parte din tine a existat întotdeauna în mine, i-am răspuns, sperând si reuşind să îi securizez sentimentul de apartenenţă. I-am simţit zâmbetul blajin de recunostinţă în spate, dialogul se petrecea în maşină, iar pe mine m-a mişcat spontaneitatea propriului meu răspuns, întrucât acum, aici, acesta reprezintă unicul răspuns posibil, este aşadar chiar răspunsul, răspuns care doar printr-o potrivire întâmplătoare are tangenţă cu baza ştiinţifică a desăvârşitei legături mamă-copil.

Si ce contează că atunci nu am ştiut despre tine, despre voi? Eu mi-am mers cuminte paşii incoace cu seninătate şi mi-am adunat sârguincios, dar neprogramatic, bob cu bob de dor de voi, de l-am ingrămădit pe tot in mine până a erupt, şi a erupt, şi a erupt lăsând râuri nesfârşite de iubire, ce curg , şi curg, şi curg...