Nu te îndoi că turcoazul e albastru
cum te îndoiești de tot ce nu este impresia ta sfătoasă
fiindcă e pe atât de albastru
pe cât de singur sunt eu pe lume.
S-ar putea spune că te oblig să mă iubești, iar întrucâtva chiar asta fac. Când copilul mi-a ordonat mai demult, 'te oblig să mă iubești', de fapt nu-mi dădea ordine, ci cerea o mângâiere care să-i alunge tristețea. Așa e și ziua albastră de 2 aprilie, o strigare pentru bunăvoința de a ne privi în ochi o clipă.
Ziua este mai frumoasă decât pot eu să o simt. Aș putea să consider asta ca o compensație a faptului că mă încăpățânez adesea să văd mai multă frumusețe în zile obiectiv urâte. N-o fac, în definitiv echilibrul se împlinește mai subtil decât printr-o egalitate banală de numere. Înghit pastile cu durere, de parcă mi-aș înghiți principii, și plâng de ciudă. Firele de iarbă sunt mânate timid din interior de impulsul roditor și, pentru că le observ, încerc o emoție pozitivă. Ea mă duce către copii, în momentul ăsta ei se etalează lumii. Lumea este curioasă, veselă și empatică. Este și indiferentă, tristă și autocentrata. Copiii nu pot fi altfel decât trebuie să fie. O binecuvântare și o suferință, deopotrivă.
*Peruzea(Turcoazul) este o piatră semiprețioasă, simbol al generozității, sincerității si afecțiunii.
Un comentariu:
“If a man does not keep pace with his companions,
perhaps it’s because he hears a different drummer.
Let him step to the music which he hears,
however measured or far away.”
Trimiteți un comentariu