Urmăresc un film artistic cu scenariul după o întâmplare reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, filmul este presărat cu imagini-document absolut răvășitoare, e prea mult, îl opresc. Cum își pierd oamenii umanitatea, n-am cum să nu mă întreb, apoi îmi apare în fața ochilor femeia de aseară, o văd cum mă sfidează când o rog să-mi cedeze locul din parcare, loc cuvenit mașinii în care fetița mea cu handicap mă urmărește și mă așteaptă cu chipul angelic lipit de luneta mașinii, femeie-mamă, tot ca mine, ușor descompusă de răutate, dar mândră, precum un cititor îngâmfat de cursă lungă care nu înțelege mai nimic din ce citește. Mă tem.
Copiii mă trag după ei în pădure, eu nu pot să mă împotrivesc, fiindcă îmi lipsește vocea cu care i-aș putea absorbi din pădure. Le calc pe urme cu grijă, pământul reavăn se lipește de cizme. Băieții își caută bețele lăsate la umbra unui copac. Sunt mulți copaci, constată ei, o mare de frați gemeni le-ar putea părea, cu toții privesc către cer, parcă înadins, ca să le evite băieților privirile cercetătoare. Aleargă dezordonat din copac în copac, ca bilele pe masa de snooker, Felix mă caută din ochi din timp în timp, știe că trebuie să ajungem s-o luăm pe Kiti, eu îi vorbesc prin semne, pe-nțeles, 'luati bețe noi și să plecăm'. Ei fac întocmai și plecăm, trei ditamai toiagele se reazemă de doi băieți fericiți. Mă supun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu