Oameni, locuri, impresii

Pândesc un loc de parcare pe bulevardul îmbâcsit, mărginit de o parte și de alta de clădiri construite în timpuri și stiluri amestecate, anoste și bombastice. Profit de praf și heterogenitate ca să-mi ascund lipsa momentană de civism, oprind mașina cu avariile ce clipesc obraznic, și pândesc. Un domn a cărui vârstă respectabilă se citește în părul complet alb trebăluiește în jurul mașinii sale, pare să o prepare pentru pornire. Răsuflu ușurată, precum ghepardul în fața antilopei căzute la pământ. Totuși n-am norocul felinei, întrucât domnul meu își respectă tipicurile, îndelung exersate, desigur. El șterge meticulos parbrizul, insistă prin colțurile ce nu se lasă ușor descărcate de mizerie, se mută în fața portbagajului pe care-l cască larg, etalându-i indecent adâncimile, comprimă înăuntru o sacoșă de un verde specific magazinului ce-o vinde, însă sacoșa nu se lasă comprimată, insistă o vreme. Închide apoi portbagajul și nu apuc să clipesc până ce domnul dispare în holul blocului. Rămân în așteptare, oricum asta trebuie să fac, nedumerită și resemnată, un pic melancolică, întrucât bătrânul dichisindu-și mașina în fața blocului îmi dă senzația de atemporalitate. Nu trec decât minute, iar domnul cu părul alb reapare cu o altă sacoșă în mână, el manipulează niște obiecte găsite în mașină cu gesturi prețioase, ar putea fi un fost profesor pedant. În continuare cred că toate aceste interminabile pregătiri înseamnă intenția de a pleca cu mașina de acolo, deși omul intră din nou în scara blocului. Timpul, nu și locul în care mă aflu, îmi permite să mă gândesc la Horica, cel pe care-l aștept, la el și la scurta conversație privind prânzul, avută înainte de a coborî din mașină, când el mi-a zis, alintându-se excesiv cu glasul pițigăiat, 'mămiculiță, pui mare vrea KFC', astfel parodiindu-l pe Felix, autonumit 'pui mic', iar fiindcă l-am refuzat, a continuat în același stil, 'mamica- rea cu pui mare, mai nou nu-l înțelege pe pui mare deloc'. Zâmbesc și nădăjduiesc să înțeleagă că, deși nu duce la KFC, tonul face muzica (armonioasă). În pline aceste gânduri, domnul cu părul alb își face apariția iarăși, acum poartă într-o mână o geantă mică din piele groasă, imprimată cu niște modele geometrice vizibile, de culoarea scoarței de nuc, care-mi amintește de ghiozdanul meu mare, greu, din piele vopsită în roșu purpuriu, primit în dar de la bunicul. În urma lui, la o distanță oarecare, nici prea mare, nici prea mică, așa încât i-ai lega și nu i-ai lega între ei pe cei doi, calcă o doamnă în vârstă, prea elegantă pentru strada prăfuită, cu părul blond, proaspăt coafat, cochet înveșmântată într-un palton gălbui, pretențios, și purtând cu ostentație niște cercei auriți și o poșetă înzorzonată. Domnul i se adresează doamnei sale, din gesturi ei par a se pune de acord într-o privință neînsemnată, însă, mai mult decât atât, diferențele dintre aspectele lor par a se netezi, apoi urcă în mașina, pe care bărbatul o pornește cu multă precauție din loc. Uit pentru o clipă motivul pentru care pândesc acea mașină de jumătate de oră, fiindcă nu-mi pot stăpâni impresia de asemuire dintre bulevardul construit în stil amestecat, anost și bombastic, și oamenii ce-l locuiesc, laolaltă și separat, cu emoțiile lor mixte, de drag și fără de drag.